Să revenim la romanele scriitorului Mihail Drumeş şi să încercăm să explicăm de ce acestea sunt apreciate de către publicul cititor, însă nu întrunesc aprecierile criticii!
Forma ultimă a romanului „Cazul Magheru”, publicată în 1972, nu este altceva decât o variantă amplă şi mult modificată a primei ediţii. Oare de ce mulţi cititori au căutat romanul, l-au citit (pe nerăsuflate), l-au comentat, iar criticii aproape că nu l-au observat? Pentru că, în literatură, credem noi, succesul prea mare la public este privit cu suspiciune. Atunci când citeşti prea uşor o carte care emoţionează prea repede, care are o intrigă ce te face să întorci repede paginile, care are personaje memorabile, se crede că toate acestea nu sunt decât „descreşteri” ale cărţii respective. Asta şi pentru că, în cărţi, de regulă, cititorii caută, pur şi simplu o poveste care să îi ţină aproape de carte. Criticul literar însă caută altceva: complexitatea construcţiei, profunzimea analizei psihologice, limbajul original, noutatea formulei narative etc.
Aşadar, o primă constatare este aceea că Mihail Drumeş a ştiut să ofere cititorului tot ce acesta îşi dorea, adică o poveste incitantă, iar critica a interpretat acest fapt ca semn al unei literaturi de consum. Dar acest aparent paradox nu trebuie interpretat neapărat ca o condamnare. În studiile recente despre opera sa apare observaţia că autorul foloseşte deliberat anumite formule specifice unei literaturi de consum: fraza scurtă şi dinamică, tonul accesibil, personaje în care cititorul se poate recunoaşte, situaţii sentimentale puternice etc. Este o formulare care poate părea ironică dacă o citim cu prejudecata că acest gen de literatură este prin definiţie inferioară; însă, privită altfel, ea descrie una dintre competenţele reale ale scriitorului: el ştie ce îl face pe cititor să continue să citească.
Dar, să mergem mai departe cu analiza!
Se impune, în acest moment, să facem o deosebire importantă între valoarea estetică a unei opere literare şi valoarea de circulaţie culturală a acesteia. Putem spune că Mihail Drumeş nu are forţa de construcţie a lui Rebreanu, subtilitatea analitică a lui Camil Petrescu sau profunzimea unor mari romancieri canonici din perioada interbelică, fără să ajungem la concluzia că literatura lui este mai puţin importantă. Şi asta pentru că un autor poate ocupa un loc secund în sistemul canonic de valori, însă, un loc important în istoria lecturii, iar Mihail Drumeş este tocmai un asemenea caz: literatura sa ne spune nu numai cum scria un romancier interbelic, ci şi ceea ce voiau să citească oamenii.
Critica timpului său a avut un motiv să privească cu reţinere romanul sentimental ca specie. Un studiu consacrat romanului sentimental românesc (Alex Goldiş, în revista „Transilvania”, 2021) arată că această etichetă a avut, în dicţionarele şi instrumentele critice, o funcţie axiologică ambiguă, iar genul a fost adesea aşezat „într-o poziţie inferioară, dacă nu chiar subliterară”. Acelaşi studiu, însă, îl consideră pe Mihail Drumeş o excepţie remarcabilă – probabil singurul autor de romane sentimentale care şi-a păstrat o poziţie notabilă în canonul literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Observaţia este esenţială. Mihail Drumeş nu a învins prejudecata faţă de romanul sentimental renunţând la sentimentalism, ci făcându-l să funcţioneze cu o forţă pe care cititorii au recunoscut-o în scrierile sale. „Invitaţie la vals” şi „Scrisoare de dragoste” nu sunt romane care ascund faptul că vor să emoţioneze. Dimpotrivă, ele construiesc deliberat situaţii de pasiune, gelozie, orgoliu, despărţire şi suferinţă. Dar tocmai această sinceritate a formulei poate fi reevaluată astăzi: romancierul nici nu pretinde că scrie altceva decât scrie.
Mai există o obiecţie critică importantă: melodramatismul. În cărţile lui, emoţiile sunt adesea împinse spre limita lor maximă, iar întâmplările tind să se înlănţuie în crescendo. Personajele iubesc enorm, suferă mult, greşesc (aproape) mereu. Uneori, un critic poate avea impresia că autorul apasă prea mult pedala emoţiei şi că viaţa personajelor este regizată pentru a produce efectul cel mai puternic asupra cititorului. Şi aşa este: romancierul nu este întotdeauna subtil: uneori preferă lovitura directă în locul sugestiei.
Însă, „Invitaţie la vals” nu este o demonstraţie de minimalism psihologic. Este o poveste despre pasiune şi orgoliu dusă până la consecinţele ei tragice; dacă Tudor şi Mihaela, personajele cărţii, ar fi fost oameni reci, calculaţi, reţinuţi în exprimarea sentimentelor, romanul ar fi pierdut tocmai prin lipsa de realism; aşa, personajele devin recognoscibile în realitatea imediată. Aşadar, critica poate reproşa excesul, dar acesta este chiar „interesul” romancierului.
În cazul „Elevului Dima dintr-a şaptea”, situaţia devine şi mai interesantă. Cercetările asupra receptării arată că romanele „Invitaţie la vals” şi „Scrisoare de dragoste” au fost încadrate explicit drept „romane sentimentale”, în timp ce „Elevul Dima dintr-a şaptea” a fost descris drept „roman al formării personalităţii unor adolescenţi”. Diferenţa de formulare nu este întâmplătoare; ea pare să indice un prestigiu critic ceva mai ridicat acordat romanului adolescenţei.
Ne oprim aici, iar în episodul următor vom finaliza acest demers explicativ asupra romanului lui Mihail Drumeş.
(Va urma)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI