Umorul scriitorului Constantin (Ticuţ) Ardeleanu (născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău), uneori, usturător, muşcător, alteori, blând, binevoitor, vine ca un atac necruţător împotriva sterilităţii spirituale, a ipocriziei şi a conformismului. În cele peste 20 de cărţi – poezie, parodii, proză, teatru –, a scris ceea ce n-a mai întâlnit la alţii. Spune că scriitorul e pictorul unei realităţi, însă în opera sa trebuie să existe şi magie.
– Ce este scriitorul? Unii spun inventator de povestiri, creator de lumi imaginare… Este suficient?
– Scriitorul destăinuie cititorilor cum vede el o anume parte a lumii. Nu e film, nu e fotografie (chiar dacă tehnologia redării a căpătat dimensiuni colosale de redare fidelă). Deci scriitorul nu e fotograful sau operatorul unei realităţi, ci pictorul ei. Dar trebuie să existe şi magie: poţi să-l egalezi ca număr de pagini pe Sadoveanu, dar niciodată nu vei scrie ceva care ar putea să-l concureze literar pe Creangă. Eu cred că lui Eminescu, Creangă şi Caragiale, o parte din texte le-au fost şoptite direct de Dumnezeu.
– Noi, trăitorii obişnuiţi, ce dorinţe, ce aspiraţii existenţiale ar trebui să avem?
– Aspiraţia obişnuiţilor este simplă: a nu mai fi obişnuiţi. Oricum nu vei ajunge vreodată la literatură, aruncând citatele celebrităţilor pe Facebook, ca pe o probă de mare erudiţie.
– Sunteţi omul nostalgiei, al unei nostalgii fericite? Prin nostalgie regăsiţi lucruri preţioase?
– Se pare că în România sunt iubiţi toţi nostalgicii, mai puţin cei comunişti. Sunt nostalgic după tot trecutul meu. Uneori, făcând exerciţii de imaginaţie, realizez că dacă o anume femeie m-ar fi iubit, itinerarul meu existenţial ar fi fost cu totul altul şi probabil net inferior celui care a fost să fie. Vă mulţumesc, iubită domnişoară, că aţi avut ezitări în ceea ce mă priveşte.
– De ce iubiţi umorul?
– Pentru că te salvează din paradigma abordărilor prea serioase şi, mai ales, pentru faptul că autoironizându-te scapi de persiflarea pamfletară, stabilindu-ţi tu însuţi o doză de suportabilitate. Mai iubesc umorul fiindcă e aşa de rar la graniţa dintre mileniile II/III, şi că mai des sunt pomenite replicile hazlii caragialeşti decât sentinţele dramatice shakespeariene.
– Cum v-aţi simţit în lumea sportului de la noi, cunoscută fiind truda dumneavoastră jurnalistică şi în acest domeniu?
– Doar ca un cronicar al fenomenului sportiv şi un mare iubitor de tot ce înseamnă Steaua. A fost foarte stimulativ pentru mine, pentru că eu niciodată nu voi realiza în domeniile mele preferate ceea ce a făcut acest glorios club în sport. Apoi, trăirea pe stadioane are toate atributele unei mari confruntări teatrale.
– Sunteţi un om rezervat, discret sau expansiv?
– Exagerat de expansiv, ceea ce îmi aduce numai prejudicii. M-ar umfla râsul să mă pozez cu un deget dus savant la tâmplă pentru a-l lămuri pe privitor că de multe ori eu şi gândesc.
– De unde vă vine această extraordinară putere creatoare?
– Mi-am propus (şi se pare că verbul meu m-a ajutat rezonabil) să scriu ceea ce n-am întâlnit la alţii. M-ar durea ca un scriitor să fie autorul unei singure cărţi (şi majoritatea dintre ei se supun acestei reguli), dar aş suferi ca vreun subiect să-mi rămână neabordat din cauza inutilităţii a ceea ce invidioşii spun c-ar fi grafomanie.
– Se spune că istoria o scriu învingătorii. Învinşii ce rol au?
– Aţi întâlnit vreun învingător în viaţă? Eu unul, nu…
– Cum ne putem urma calea fără să ne pierdem?
– Fiind un dionysiac moderat (oricum nu un abstinent) mi-ar conveni ca în viaţă să pierd o singură cale: Calea Lactee?!
– Scrieţi ziua sau noaptea?
– Doar ziua, dar multe idei se pitrocesc noaptea.
– Mircea Eliade spunea că prin jurnale putem salva sau lungi nişte momente efemere. Ţineţi un jurnal, apreciaţi stilul diaristic?
– Iubesc jurnalele la alţii (memorabile la Eugen Barbu, I.D. Sârbu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Geo Bogza), dar nu mă încumet să ţin unul (nu c-ar fi prea târziu), fiindcă nimeni nu e sincer cu sine până la ultima silabă. „Jurnalieriiˮ retuşează propriul portret pentru posteritate. Şi dau frâu liber la critica necruţătoare a contemporanilor.
– Reuşesc oamenii prin har sau prin trudă să-şi depăşească reacţiile de ură, aversiunile, resentimentele?
– Niciodată. A nu se subestima concurenţa neloială, ca formă existenţială bolnavă de a fi.
– Când mai poposiţi în Tazlăul dvs. drag?
– De când a murit mama, de un cincinal (toate nenorocirile mi-au fost date să le măsor cu cincinalul), o dată la doi ani. Copilăria mi s-a ascuns pe după munţi, iar a vizita doar cimitirul sună a piază rea. În plus, toţi iluştrii mei mari prieteni s-au grăbit Dincolo. Pentru frumuseţea gândirii, reproduc două gânduri materne: „Nici nu ştiţi voi cât îmi sunt de numărate zileleˮ şi „Cine ştie ce spaime mă mai aşteaptă şi pe lumea cealaltăˮ…
Un chestionar altfel
– Poezie sau proză?
– Poezie, proză, poem în proză.
– Edith Piaf sau Marlene Dietrich?
– Edith Piaf.
– Maya Plisetskaya sau Anna Pavlova?
– Maya Plisetskaya.
– Clody Bertola sau Elvira Godeanu?
– Clody Bertola.
– Tudor Arghezi sau George Bacovia?
– George Bacovia.
– Eugen Barbu sau Marin Preda?
– Eugen Barbu.
– Friedrich Nietzsche sau Immanuel Kant?
– Friedrich Nietzsche.
– Iordache sau Duckadam?
– Iordache, ca moldovean şi cel mai complet portar român, şi Duckadam, ca eroul de la Sevilla.
Violeta MOŞU