* * *
Jung demonstrează că modernitatea culturală este cea care provoacă un grad înalt de disociere şi confuzie psihică, atât la nivelul individului, cât şi la nivelul societăţii. Când această disociere se produce la nivelul societăţii ea degenerează (sau generează) într-o „epidemie psihică” . Prin ce se caracterizează o „epidemie psihică” la nivelul unei naţii? Printr-o stare de „negăsire”, de lipsă a reperelor, a idealurilor, de neîncredere în prezent şi mai ales în viitor. Neîncrederea nu mai e individuală ci colectivă, individul, la rândul lui, nu mai are încredere în cel de alături. Şi nici respect. Istoria, religia cu tot ce generează ele în societate nu mai sunt înţelese, sunt despodobite de statutul social, de rolul de catalizatori ai „tonusului social” . Când un individ pierde sensul vieţii, sensul existenţei sau chiar al suferinţei sale, cazul său „se topeşte” în societate. Dar când întreaga societate pierde sensul vieţii, al suferinţei sau al istoriei, atunci lucrul este cu adevărat grav.
* * *
Ne tot agăţăm de pulpanele unor Cioran, Eliade, Ionescu, Tzara, deja le-am zdrenţuit de atâta folosinţă…! Dar cum au ajuns ei „valori europene”? Trăind în miezul lumii culturale europene, impunându-se acolo, respirând acolo, departe de „clocitoarea de genii” de pe „meridianul Dâmboviţa”. Vom redeveni „scriitori europeni” când vom trăi în Europa, plenar, cu toţi porii, când o vom lua în răspăr, când o vom umili cu argumentele propriei evoluţii. Cum a făcut Cioran cu sensibilitatea francezului, cum a făcut Ionesco cu fantezia europeanului…!
* * *
Dacă m-ar întreba cineva, rapid, de ce au dispărut civilizaţiile maya sau altele la fel de celebre, alături de naţii glorioase altă dată, aş răspunde rapid că au dispărut datorită faptului că au lăsat propria cultură să piară. Dacă sufletul unei societăţi e cultura acelei societăţi, e clar că un trup decerebrat şi fără sensibilitate dispare iremediabil. Naţia română pare să fie pe această pantă, a pierderii identităţii culturale, a „aneantizării” propriului suflet.
* * *
Practica ne arată, însă, că în universalitate/ globalitate culturile mici devin şi mai mici iar culturile mari îşi impun tiranic valoarea, valorile. Istoria lumii o înlocuieşte pe cea a unei naţii. Cetăţeanul e în centrul lumii şi nicăieri. Un soi de paranoia domină actul public, discursul public se adresează cetăţeanului lumii şi mai puţin indivizilor cu nume şi prenume, cu problemele zilei şi ale nopţii, cu sentimentele lor care se consumă în cel mai mare anonimat.
* * *
Cuvintele au puterea şi forma şi culoarea pe care le-o imprimăm. Acelaşi cuvânt, stea de exemplu, are altă greutate, alt înţeles, alt gust şi altă formă la Eminescu, la Arghezi, la Nichita sau la Blaga. Scriitorii mari îşi pun amprenta pe cuvintele pe care le folosesc, ceilalţi scriitori sunt vorbiţi de limba pe care o folosesc.
* * *
Cu aceleaşi cuvinte scrii şi Biblia, scrii şi Demonii lui Dostoievski, scrii şi Upanişadele. Dar şi ordinele de condamnare la moarte. Numai că le ordonezi altfel, numai că sufletul şi harul sunt altele.
* * *
Dacă PIB-ul României s-ar măsura în poezii, îţi dai seama ce importantă ar deveni existenţa poetului? Am da şi la export, s-ar crea mafii care ar manipula poezia, ai vedea parlamentarii trecându-şi pe sub bănci în Parlament teancuri cu cărţi de poezie. S-ar propune tipărirea în tiraje mari ale cărţilor de poezie, ca să ajungă la tot poporul flămând. Ar fi greve şi mitinguri şi sindicatele ar cere mărirea numărului de poezii pentru muncitori, ţărani, intelectuali şi politicieni. Sigur că ar merge ca monedă şi poezia străină, un fel de valută mai sigură şi mai stabilă, dar nu toată lumea şi-ar permite-o.
* * *
Din când în când un popor trebuie să-şi reformuleze miturile. Să le rescrie, să le reinterpreteze, să le aducă în prezent. E condiţia supravieţuirii sale în rândul celorlalte naţii.
* * *
Capacitatea de a fi oportunist a neamului nostru depăşeşte capacitatea mai marilor zilei de a suporta pe oportunişti. (Iunie- iulie/ 2007. Dintr-un volum, în pregătire)
Adrian ALUI GHEORGHE