Procesul de învăţământ este un proces organizat, în cadrul căruia se realizează activitatea de predare-învăţare-evaluare la toate disciplinele de învăţământ.
De-a lungul timpului, s-au constituit diferite forme de organizare a procesului instructiv-educativ, în funcţie de particularităţile pe care le îmbracă, în cadrul acestui proces, relaţia profesor-elev, precum şi în funcţie de numărul elevilor, modalităţile de colaborare dintre aceştia, atribuţiile profesorului în predare, activitatea de învăţare a elevilor şi nu numai.
Cea mai cunoscută dintre aceste forme de organizare este lecţia. Timp de aproape 400 de ani, lecţia a constituit elementul central în jurul căruia s-au configurat elementele de structură ale procesului de învăţământ.
Pedagogul, filosoful şi „lingvistul” Jan Amos Komensky (Comenius) pune bazele didacticii şi statuează lecţia ca formă de organizare a procesului de învăţământ. Aşa cum se ştie, lecţia prinde contur din succesiunea de secvenţe ce se desfăşoară într-o unitate de timp. Secvenţele care „desenează” imaginea lecţiei asigură o coordonare între activitatea de predare a profesorului şi activitatea de învăţare a elevilor, în vederea concretizării finalităţilor procesului de învăţământ.
Din perspectivă tradiţională, aprecierile de mai sus îşi găsesc realismul în sala de clasă; dar, modernitatea şi-a pus iremediabil pecetea asupra lecţiei. Mai ales în ultimii ani, viziunea asupra lecţiei a suferit mutaţii importante (printre altele, de menţionat ar fi şcoala online); aceste mutaţii vizează, în egală măsură: obiectivele, competenţele, conţinuturile şi strategiile de predare-învăţare. Aşadar, forma de organizare a procesului de învăţământ – lecţia – nu este ceva exterior conţinutului, ci acel element care s-ar adăuga acestuia din urmă, ordonându-l într-un anume fel, pentru a putea fi asimilat de către cei care învaţă (elevii).
Din perspectivă pedagogică, lecţia realizează o sudură specifică între toate componentele sale. Aşadar, funcţia fundamentală a cadrului organizatoric al procesului de învăţământ este aceea de a imprima un sens unic activităţii profesorului şi elevilor, oferindu-le acestora din urmă posibilităţi de a-şi exprima întreaga personalitate, prin solicitări multiple şi diversificate. Cei mai mulţi dintre pedagogi apreciază relaţia profesor-elev drept coordonată de bază, în jurul căreia se concentrează toate componentele pe care le incumbă această formă de organizare în şcoală. Mai mult, însăşi această relaţie imprimă o „coloratură” specifică fiecărei lecţii, conferindu-i nuanţe şi specificităţi aparte.
În ceea ce priveşte elementele de structură pe care le presupune lecţia, acestea includ: conţinutul informaţional, elementele predării şi ale învăţării – cu variabilele lor, obiectivele, competenţele, strategiile didactice, particularităţile psihice şi intelectuale ale elevilor, specificul organizării psihosociale a colectivului de elevi, elementele care configurează personalitatea cadrului didactic etc.
Succesiunea etapelor lecţiei oferă cadrului didactic posibilitatea de a proiecta, de a ordona, de a organiza şi de a derula conţinutul informaţional în unităţi mai mici, care să poată fi asimilate de către elevi. Astfel, lecţia poate fi definită ca o entitate de instruire – un veritabil microsistem.
Văzută astfel, lecţia se prezintă, sincronic, ca un tot unitar ce uneşte şi omogenizează elementele de conţinut şi variabilele acestora, iar, diacronic, ca un proces cu multiple schimbări şi transformări. (Va urma)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI