Alina M. Stanislav: O carte bună pentru copii este una care îi face să simtă ceva, să se întrebe ceva şi să îşi dorească să mai citească.
Alina Maria Stanislav s-a născut la 5 septembrie 1974, în Piatra-Neamţ. Absolventă a Facultăţii de Medicină Veterinară din cadrul Universităţii „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, promoţia 2001, şi a două programe de master, a trăit o perioadă în Londra înainte de a reveni în România, în 2007.
Cele patru cărţi ale sale – „Aventurile lui Rilă-Aricilă”, „Poveşti plăpumeşti – Ema şi Kiko”, „Poveşti magice de iarnă cu Olguţa şi Mystica” şi „Mia, Nina şi Petruţ în aventuri de neuitat” – sunt diferite ca tematică şi poveste, dar au un fir comun: dorinţa autoarei de a le vorbi copiilor despre lucruri importante, într-un limbaj pe care aceştia să îl poată simţi şi înţelege.
Fiecare personaj trece printr-o încercare şi descoperă, în felul său, că bunătatea, curajul, perseverenţa şi iubirea pot schimba lumea din jur.
– Sunteţi medic veterinar, dar scrieţi şi literatură pentru copii. De unde provine pasiunea pentru poveşti?
– Pasiunea pentru poveşti cred că vine dintotdeauna. Nu pot să-mi amintesc un moment anume în care a început, dar îmi amintesc că, de mică, citeam fratelui meu, bunicilor şi chiar răţuştelor, atunci când mă trimiteau bunicii cu ele la iaz, să le păzesc.
Căutam prin podul casei bunicilor cărţi lăsate de mătuşile mele şi eram absolut fascinată de fiecare dată când găseam ceva ce mi se părea interesant. Cred că, într-un fel, acolo s-a născut dragostea mea pentru poveşti.
Mai târziu, meseria de medic veterinar mi-a oferit o altă perspectivă asupra lor. Mă întâlnesc zilnic cu tot felul de situaţii şi nu pot să nu mă întreb: „Ce-o fi în inima şi în sufletul unui căţel care este adus, împotriva voinţei lui, la cabinet? Care este povestea lui? Ce simte? Ce şi-ar spune, dacă ar putea vorbi?”
Sau mă gândesc la o pisică abandonată, care este, în sfârşit, adoptată şi ajunge pentru prima dată pe masa de consultaţii. Ce mi-ar spune dacă ar putea vorbi?
Punându-mă în locul acestor necuvântătoare, încerc să le dau o voce şi să vorbesc, prin poveşti, în locul lor. Îmi doresc ca oamenii să le vadă altfel, să le audă, să le simtă şi, poate, să le înţeleagă mai bine.
Pentru mine, animalele sunt mai mult decât nişte fiinţe care ne însoţesc viaţa. Sunt nişte scântei divine care vin să ne înveţe, să ne bucure şi, uneori, să ne schimbe. Iar poveştile sunt felul meu de a le mulţumi şi de a le face auzită vocea.
– Vorbiţi-ne despre cele patru cărţi ale dumneavoastră care au văzut, deja, lumina tiparului…
– Cele patru cărţi sunt foarte diferite ca poveşti, dar au un fir comun: toate s-au născut din dorinţa mea de a le vorbi copiilor despre lucruri importante, într-un limbaj pe care să-l poată simţi şi înţelege. Fiecare personaj trece printr-o încercare şi, în felul său, descoperă că bunătatea, curajul, perseverenţa şi iubirea pot schimba lumea din jur.
„Aventurile lui Rilă Aricilă” este povestea unui aricel care se naşte cu ţepişorii ondulaţi, spre deosebire de ceilalţi arici, care îi au drepţi.(…) Prin povestea lui am vrut să spun că nu felul în care arătăm pe dinafară ne defineşte şi că, oricât de grele ar fi uneori provocările vieţii, bunătatea este cea care ne ajută să răzbatem.
„Ema şi Kiko” am scris-o gândindu-mă la copiii cărora le este frică de păianjeni. Este povestea a doi frăţiori despărţiţi de o vrajă, iar Kiko este transformat într-un păianjen (…) şi devine, astfel, un suflet vulnerabil în faţa celor care îl sperie, îl mint sau îl rănesc. Mi-am dorit ca această poveste să-i facă pe copii să se gândească înainte de a răni pe cineva, fie că este vorba despre un alt om sau despre un animal. Cred că empatia începe atunci când încercăm să vedem lumea şi prin ochii celuilalt.
„Olguţa şi Mystica” cuprinde două poveşti foarte diferite (…) iar în „Mia, Nina şi Petruţ în aventuri de neuitat” am vrut să vorbesc despre copii foarte diferiţi, fiecare cu personalitatea şi provocările lui. (…) Dacă ar fi să spun într-o singură frază ce vreau să rămână după citirea cărţilor mele, aş spune că fiecare copil, indiferent cât de diferit, neastâmpărat, timid sau vulnerabil este, are în el ceva bun care merită văzut şi cultivat.
Cred că aceasta este, de fapt, miza tuturor poveştilor mele: să-i învăţăm pe copii să fie buni, să fie atenţi la cei din jur şi să nu judece niciodată un suflet doar după ceea ce văd la exterior.
– Creaţi cu uşurinţă personaje?
– Da, cred că personajele vin destul de uşor către mine. (…) Cred că pot găsi o poveste aproape în orice lucru sau în orice întâmplare, pentru că am tendinţa de a privi lumea cu foarte multă curiozitate şi de a-mi pune mereu întrebări. Iar animalele îmi oferă, poate, cel mai mult material pentru imaginaţie.
De fapt, nu cred că personajele sunt întotdeauna „create” de mine. Uneori am impresia că ele există deja undeva în imaginaţia mea şi doar aşteaptă să le descopăr şi să le dau o voce.
– Ce înseamnă să fii scriitorul unei astfel de literaturi?
– Sincer, nu ştiu dacă mă consider scriitor. Mă simt mai degrabă un povestitor care a descoperit că, prin poveşti, poate ajunge la sufletul copiilor şi poate să le lase acolo câteva lucruri în care crede cu adevărat.
Pentru mine, a scrie pentru copii înseamnă o mare responsabilitate. Copiii sunt într-o perioadă în care îşi formează felul de a privi lumea, de a se privi pe ei înşişi şi de a-i privi pe ceilalţi. De aceea, îmi doresc ca poveştile mele să le aducă frumuseţe prin imaginile şi lumile pe care le creez, bunătate prin faptele personajelor, dar şi curaj, încredere şi speranţă.
Vreau să ştie că nu trebuie să fie cei mai puternici sau cei mai curajoşi pentru a face bine. Uneori, un gest mic de bunătate poate schimba foarte mult. Vreau să înţeleagă că fiecare dintre noi poate alege între a răni şi a vindeca, între a întoarce privirea şi a întinde o mână de ajutor.
Şi mai vreau să le spun că, atunci când întâlnesc nedreptate, nu trebuie să rămână indiferenţi. Pot să vorbească, să ceară ajutor, să fie alături de cel care suferă şi, mai presus de toate, să nu devină ei înşişi parte din rău.
Dacă, după ce închide una dintre cărţile mele, un copil rămâne cu dorinţa de a fi puţin mai bun, puţin mai curajos sau puţin mai atent la sufletul celui de lângă el, atunci simt că povestea şi-a împlinit rostul. (…)
– De ce uneori se creează impresia că scriitorii pentru copii şi adolescenţi sunt „autori minori”?
– Cred că uneori se creează această impresie pentru că literatura pentru copii este privită, în mod nedrept, ca fiind mai simplă sau mai puţin importantă decât literatura pentru adulţi. Poate şi pentru că, atunci când scrii pentru copii, trebuie să păstrezi în tine ceva din copilul care ai fost.
Eu nu cred însă că a păstra copilul din tine te face un creator „minor”. Dimpotrivă. Poate că înseamnă să nu laşi viaţa să te transforme într-un adult rigid, să păstrezi curiozitatea, candoarea, capacitatea de a te mira şi de a vedea frumuseţea în lucrurile simple.
Să scrii pentru copii mi se pare, de fapt, o mare responsabilitate. Trebuie să poţi spune lucruri profunde într-un limbaj pe care un copil să-l poată primi, fără să-i subestimezi inteligenţa şi fără să-i iei dreptul de a descoperi singur sensurile poveştii.
Poate că un creator pentru copii este, într-un fel, un adult care a avut grijă să nu stingă lumina copilului din el. Iar eu cred că acea lumină nu ne face mai mici, ci ne face mai vii. (…)
– Care este părerea dumneavoastră despre literatura contemporană pentru copii? Se află într-o perioadă bună a ei?
– Nu cred că literatura contemporană pentru copii traversează neapărat cea mai bună perioadă a ei, deşi sunt, cu siguranţă, şi multe apariţii foarte bune. Cred că există astăzi o ofertă foarte mare de cărţi, iar tocmai această abundenţă face uneori mai dificilă diferenţierea dintre o carte cu adevărat valoroasă şi una care este doar foarte bine promovată.
În acelaşi timp, cred că literatura pentru copii şi adolescenţi are nevoie de poveşti care să îi ia pe cititori în serios. Copiii şi adolescenţii pot înţelege teme profunde, pot aprecia personaje complexe şi nu au nevoie ca totul să le fie explicat sau simplificat. Pentru mine, o carte bună pentru această categorie de vârstă este una care îi face să simtă ceva, să se întrebe ceva şi, poate cel mai important, să îşi dorească să mai citească.
Aşadar, nu aş spune că este o perioadă lipsită de cărţi bune, ci mai degrabă una în care este nevoie de mai mult discernământ şi de mai multă atenţie acordată calităţii.
A consemnat Violeta MOŞU