Se pare că în următoarele luni va fi pusă în dezbatere publică de către ministerul de resort noua curriculă pentru clasele de liceu şi probabil că, dacă nu în toamna lui 2024, atunci poate în anul şcolar 2025-2026 o să avem şi manualele aferente noilor conţinuturi. Era cazul, în sfârşit, pentru că, dacă la gimnaziu s-au mai schimbat lucrurile (mare parte în bine, deşi ar mai fi chestiuni discutabile), programa de liceu nu e reformată de peste treizeci de ani, astfel încât elevii învaţă de foarte mult timp după aproape aceleaşi conţinuturi ca înainte de 1989.
Ceea ce aş vrea să subliniez aici e chestiunea delicată şi îndelung disputată a canonului literar propus pentru liceu. Încremenit cel puţin în şabloanele lui de interpretare, depăşit de mult de noile orizonturi de aşteptare şi de receptare ale tinerilor, acest canon ar trebui revizuit şi împrospătat, el şi toate contextualizările lui sincronice şi diacronice. Şi nu chestiunea legitimităţii estetice şi culturale a acestui canon e problema. Deşi ea e discutabilă (orice legitimitate estetică e perisabilă, e „sub vremuri”, cum ar zice cronicarul), nu se poate nega valoarea istorico-literară a listei de autori care trebuie abordaţi în liceu. O reamintesc aici, pe fugă, ea e şi lista obligatorie pentru bacalaureat: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Maiorescu, Bacovia, Lovinescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Rebreanu, Sadoveanu, Petrescu (Camil), Călinescu, Preda, Stănescu, Sorescu. Ceea ce mi se pare din start de remarcat la modul negativ e faptul că se merge cu studiul, după cum se observă, cam până prin anii şaptezeci ai secolului trecut, restul – autori optzecişti, să zicem, sau nouăzecişti – rămân doar la stadiul de recomandări, rarităţi, întâmplări, mare parte dependente de decizia subiectivă a profesorului de la clasă. Suntem în 2024, din 1970 am înregistrat peste jumătate de secol de literatură română, densă şi bogată, tradusă în afară şi premiată. S-au schimbat stiluri, mecanisme şi teme, discursul şi imaginarul literar sunt cu totul altele şi nu vorbesc aici de autori recenţi, ci chiar de cei de la sfârşitul anilor ´80 până imediată după. Literatura română are azi alt sound, lucrează cu alte influenţe, cu alte regimuri referenţiale, cu alte câmpuri semantice. Literatura, în sine, a rămas una dintre cele mai flexibile şi mai eficiente căi de a înţelege lumea şi oamenii, pe dinafară şi pe dinăuntru. Se ştie, ea a precedat filosofia şi ştiinţele, ca interfaţă care operează cu texte, ea e cel mai eficient vehicul cultural, cel mai la îndemână operator şi constructor al sensibilităţii şi al inteligenţei umane. Tocmai fiindcă ţine pasul cu timpul, literatura e ea însăşi un indicator al evoluţiei imaginaţiei şi sensibilităţii umane. Prin urmare, văzând curricula didactică de acum, nu pot să nu-mi pun problema nivelului de instrucţie literară cu care absolvă elevii de liceu. Ei vor ieşi în lume cu impresia că poezia înseamnă doar ce au auzit în texte de Eminescu, Bacovia şi Blaga, că proza înseamnă doar ceva în genul Sadoveanu şi Preda. Vor crede, deci, că poezia înseamnă o sensibilitate caducă, rimă, imagini voit căutate şi zorzoane retorice, iar proza, cronologie epică, psihologie şi tipologie clasică. Or lucrurile s-au schimbat profund în literatura contemporană, la noi şi aiurea (nu mai vorbesc şi de necesitatea studierii minimale a unor autori universali). Dacă şcoala trebuie nu doar să informeze, ci să şi formeze, atunci elevii ar trebui educaţi astfel încât să-şi prelungească orizonturile de curiozitate şi de înţelegere şi după absolvire, să fie deschişi, mobili şi interesaţi de fenomene culturale pe tot parcursul vieţii lor. Cum să înţeleagă literatura actuală, cum să meargă în biblioteci, cum să mai cumpere cărţi, să participe la târguri şi lecturi publice şi să mai urmărească fenomenul literar, dacă nu-l recunosc ca atare? Şi cum să-i mai smulgi din universurile digitale şi internautice atât de captivante cu o ofertă literară în cea mai mare parte convenţională, rutinată, decalată şi plicticoasă pentru ei? Cum îi convingi că frumuseţea şi adevărul se află şi în ficţiunea şi în lumile propuse de sutele de cărţile de literatură care se scriu, se traduc şi se publică?
De aceea susţin ideea introducerii unei zone puţin mai extinse de autori contemporani în programa de liceu, măcar pentru ani mai mari, a XI-a şi a XII-a, chiar dacă ei nu devin obligatorii pentru examene (deşi n-ar strica deloc să devină, dar măcar pentru început să rămână obligatoriu de studiat). De ce n-am aplica tema iubirii şi pe texte de Ion Mureşan, Emil Nicolae, Anastasia Gavrilovici sau Alina Purcaru? De ce n-am citi şi poezie religioasă de Adrian Popescu sau Adrian Alui Gheorghe? De ce n-am vorbi despre adolescenţă şi din cărţi de Simona Popescu, Matei şi Filip Florian, Ovidiu Verdeş sau Mircea Cărtărescu? De ce n-am aborda tema morţii şi prin ochii lui Cristian Popescu, Teodor Dună sau Ştefan Manasia? Şi exemplele pot continua cu duiumul. Cred că altfel te întorci la clasici, altfel îi priveşti şi-i înţelegi după ce ai văzut că literatura e coplanară cu viaţa şi adevărul, că e inventivitate şi evadare, e frison şi tuşă abilă de formulare, e joc oblic de scene, imagini, biografeme şi cuvinte, nu doar un decor neutru, o adunare de cuvinte pretins „frumoase” (şi ce e „frumos” atunci nu mai e „frumos” azi) sau o sumă de texte ale unor indivizi (eventual de mult trecuţi la cele veşnice) care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să scrie despre lucruri care inevitabil au rămas definitiv în trecut. Altfel te întorci la clasici când te-ai convins că literatura vorbeşte despre tine, despre problemele tale, despre ce-ai visat şi n-ai împlinit, despre ce-ai trăit şi ai decantat interior, despre ce-ai vrea să experimentezi şi ai văzut la alţii, despre tot ce te înconjoară, te condiţionează şi te afectează. Literatura e cel mai la-ndemână exerciţiu de alteritate, mai ales într-o lume interconectată ca cea din prezent, unde „celălalt” trebuie văzut drept mod de existenţă analog. Şi cred că, după bacalaureat şi după încheierea întregului parcurs şcolar, o confruntare minimală cu sound-ul actual al literaturii va pregăti tineri deschişi la ce se scrie şi se transmite astăzi prin poezie, proză, teatru şi eseu. Aşa vom avea un public cititor, oameni sensibili, inteligenţi şi deschişi şi – foarte important! – aşa vom avea o piaţă de carte funcţională. Nu de modificări radicale vorbesc, aşadar, nu de acţiuni nihiliste şi contestatare, ci de un adaos de suflu proaspăt, de un uşor up grade actual, de un dozaj fin între literatura veche şi nouă în şcoală. Cred că acest dozaj (care, o mai spun o dată, la gimnaziu s-a făcut deja!) e important acum inclusiv pentru o Românie mai consistentă intelectual şi mai adaptată la ingerinţele de mâine ale unei interiorităţi extrem de imprevizibile şi de imaginative.
În speranţa că se va-ntâmpla asta, recomand două opinii edificatoare ale unor oameni care chiar se pricep la ce-am discutat eu aici, e vorba de universitarul şi scriitorul Radu Vancu (https://www.edupedu.ro/radu-vancu-ar-trebui-inceputa-educatia-literara-a-copiilor-la-scoala-cu-literatura-contemporana-cu-scriitori-care-raspund-la-aceleasi-intrebari-nelinisti-framantari-si-bucurii-ca-ale-lumii-lor/) şi de profesorul Emil Munteanu, liderul grupului Alecart de la Iaşi, cel care asigură de ani de zile mare parte a publicului tânăr la evenimentele FILIT de la Iaşi (https://www.scoala9.ro/interviu-nu-conteaza-pentru-nimeni-din-sistem-daca-elevii-citesc-daca/1873/). Speranţa, după cum ştim, moare ultima, inclusiv a mea.
Adrian G. ROMILA