Studiul Cartea vieţii lui Mihai Eminescu. Spectacolul ontologic al rimei eminesciene (Târgovişte, editura Bibliotheca, 2018), semnat de academicianul Mihai Cimpoi este structurat în două părţi distincte ca aspect şi tematică. Primul compartiment porneşte de la ideea unui demers de analiză şi interpretare a creaţiei poetului nepereche – Mihai Eminescu, prin tendinţa evitării faptelor lapidare, crestomatice, şi refuzul tatonării unui singur aspect care ar denatura înţelegerea deplină a sinelui eminescian (e vorba de obsesia demonstrării de către unii critici a sărăciei poetului, a condiţiilor precare, a „nebuniei”, indiferenţei contemporanilor, a iubirii şi pasiunilor poetului etc.).
Autorul demistifică speculaţiile referitore la naţionalitatea lui Mihai Eminescu şi demonstrează prin argumente ireproşabile apartenenţa lui la cetăţenia română, la fel procedează şi în cazul anului naşterii poetului, argumentează concludent că data de 15 ianuarie 1850 este singura dată credibilă şi demnă de a fi luată în calcul. Cartea vieţii lui M. Eminescu… consemnează lecturile geniului tutelar al poeziei româneşti, studiile sale, primii lui formatori (A. Pumnul, I. G. Sbierea), ocupaţiile şi preocupările diverse cum ar fi cea de sufleor, ziarist, revizor, profesor de germană, traducător, poet. Un aspect important al exegezei creaţiei eminesciene constă în periodizarea etapelor care i-au marcat şi definit scrisul. Autorul propune câteva momente distincte, e vorba de afirmarea poetică caracterizată de spiritus loci, „perioada intimistă” (G. Călinescu) cu însuşirile unui adolescent tipic şi cu influenţe ale mişcării culturale Sturm und Drang, perioada pentru care sunt relevante accente puternice ale romantismului care implică aspectul specificului naţional, al naţionalismului dominat de profunde probleme ale eternităţii. Urmează etapa numită de M. Cimpoi „spaţializarea ontologică a viziunilor” marcată de trecerea de la pribegiile romantice ale poetului la studiile vieneze, şi perioada definitorie care este cea titaniană a creaţiei lui Mihai Eminescu, „faza faustiană” datorită unei „voinţe intelectuale formative de excepţie” (Cimpoi, p.39).
Cel de al doilea compartiment al cărţii are ca obiectiv conturarea tabloului rimării în opera poetică eminesciană, pornind de la lucrările unor reputaţi literaţi şi cercetători preocupaţi, în totalitate sau tangenţial, de stratul sonor precum Miron Costin, I. H. Rădulescu, Garabet Ibrăileanu, Mihai Dinu, Dumitru Caracostea, Tudor Vianu, Ioana Em. Petrescu, Vladimir Streinu, Ion Pogrilovschi, Dumitru Irimia, Henri Morier, Wellek şi Warren, D. Dascălu şi C. Dascălu etc.
Păstrând proporţiile importanţei versificaţiei şi a elementelor de prozodie în raport cu conţinutul şi problematica abordată, în special sentimentul de viaţă pe care-l conţine opera lui Mihai Eminescu, autorul preia îndemnul lui Tudor Vianu şi anume acela de a „pătrunde dincolo de stratul impersonal al alcătuirilor prozodice până la centrul însuşi al inspiraţiei” (apud. p. 220). Mihai Cimpoi îşi propune printre altele o prezentare (recenzie) a Dicţionarului de rime – Mihai Eminescu (ediţie îngrijită de Marin Bucur şi Victoria Ana Tăuşan) – „o ars combinatoria în domeniul rimării” (Cimpoi, p. 235) în care sunt surprinse adevăratele exerciţii de virtuozitate în plămădirea limbii româneşti. Gaston Bachelard asemăna limbajul poetic cu un aluat, de aici autorul construieşte expresia „cuptorul-laborator” al limbii române prin care urmăreşte cu migală elucidarea particularităţilor lexicologiei şi morfologiei poeticii lui Mihai Eminescu, rimele interioare. Fără a acorda o predilecţie exagerată tematicii abordate, exegetul combate constatările care duc în eroare cititorul, atunci când e vorba de stratul sonor în opera poetului şi anume părerea metricianului B. Lăzăreanu ce invocă folosirea cu nemiluita a licenţelor poetice de către M. Eminescu, prin care consideră (fără a avea dreptate) că acesta a „nesocotit rima şi a sfărâmat ritmurile, fiind cel mai „necorect” poet român” (Cimpoi, p. 241). Un alt aspect al părţii a doua a lucrării Cartea vieţii lui Mihai Eminescu. Spectacolul ontologic al rimei eminesciene îl constituie demersul comparativ între rima eminesciană şi cea barbiană, pornind de la însemnele caracteristice ale acestor poeţi referitoare la utilizarea rimei, printre care străduinţa căutării absolutului şi a modului unic de a rima. Autorul întreprinde o analiză a construcţiei rimice a poemelor barbiene, detectează rime unice (neîntâlnite la alţi poeţi), găseşte rime eminesciene în poeziile lui Ion Barbu.
Spectacolul ontologic al rimei eminesciene se impune ca un demers de căutare a unicităţii figurilor de sunet, ritm şi rimă, dar şi de constituire a unui model de inspiraţie pentru precursori. Aşa cum le-a definit poetic Mihai Eminescu „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”, ritmul, dar în special rima, pot constitui subiectul unei investigaţii riguroase, unice, argumentate ştiinţific, demnă de toată aprecierea.
Olesea GÂRLEA, doctor în filologie, cercetător ştiinţific
Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Haşdeu”