Figură proeminentă a culturii româneşti din secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la mijlocul lunii februarie a anului 1840. Aşadar, în acest an, s-au împlinit 184 de ani de la naşterea cărturarului. Critic literar, teoretician literar, filosof şi om de stat, el ne-a lăsat o impresionantă operă, în care dezvoltă o abordare critică sistemică, elaborând şi principiile estetice pe care le-a aplicat în evaluarea operelor literare. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase şi includ studii despre limbă, literatură, cultură, estetică şi filosofie.
Lider al cenaclului literar de la Junimea, Maiorescu a promovat, alături de colegii săi junimişti, o estetică realistă şi o critică literară bazate pe raţionalism şi echilibru, prin: introducerea unor elemente de raţionalism în critică; respingerea unei abordări subiective şi emoţionale a operelor literare; susţinerea valorilor clasice; promovarea unui echilibru între forma artistică şi conţinut; criticarea exceselor romantismului şi ale naturalismului.
Cenaclul Junimea a fost un important centru cultural şi literar, unde s-au discutat şi au fost dezvoltate idei importante privind literatura şi cultura românească. Pentru a susţine aceste afirmaţii, aducem câteva argumente extrase din opera maioresciană – argumente care vizează dezvoltarea limbii române: introducerea alfabetului latin, adoptarea ortografiei fonetice, combaterea etimologismului, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme, respingerea calcului lingvistic, discreditarea stricătorilor de limbă şi ridiculizarea beţiei de cuvinte.
Un portret – în adevăratul înţeles al cuvântului – îi face Alexandru Vlahuţă. Pentru frumuseţea acestuia, îl redăm în întregime: „Talie mijlocie, conformaţie puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeaşi măsură şi siguranţă, a omului care se observă şi se simte stăpân pe el. O bogată cultură ştiinţifică şi literară dă acestei naturi, aşa de bine înzestrate, o distincţie şi-o superioritate remarcabilă. Gust rafinat, simţire dreaptă, vedere limpede şi de o extraordinară agerime; d. Maiorescu e un neîntrecut cunoscător de tot ce e artă. El ştie să admire, şi din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar când opera ar veni de la un om care i-ar fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povăţuiască şi să îndemne la muncă, pe tinerii în care descoperea un început de talent. Pe mulţi i-a scos la lumină; cu unii s-a înşelat.”
Personalitate respectată a vieţii literare şi culturale, mentor pentru tinerii talentaţi, spiritus rector al junimismului, a cuprins în sfera sa de influenţă pe toţi aceia care au avut ceva de spus în cultura şi literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Prietenia lui Maiorescu o căutau mulţi, deoarece „era legitimă măgulire de a fi în legătură cu marele şi neîntrecutul profesor, la ale cărui cursuri se îngrămădeau auditorii până la asfixiere… – cu marele critic, întemeietor de şcoală, prieten al lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Odobescu şi al atâtor alţi oameni cu care se mândreşte neamul nostru (I. Al. Brătescu-Voineşti)”.
O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 conţine limpede estetica maioresciană al cărei miez poate fi rezumat astfel: ştiinţa se ocupă cu adevărul, iar poezia – cu frumosul; altfel spus, „condiţiunea” materială şi „condiţiunea” ideală a poeziei. Existenţa unei idei şi a unei forme sunt condiţiile de temelie ale frumosului.
Născută din dorinţa de a stimula o literatură originală, revista „Convorbiri literare” apărea, la Iaşi, în data de 1 martie 1867. Continuatoare vrednică a „Daciei literare” şi a „României literare”, revista avea să publice, în paginile sale, o pleiadă de scriitori care activau în acea perioadă, făcându-i cunoscuţi ori promovându-i.
Maiorescu spunea despre Luceafăr că „este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Deducem, astfel, că relaţia criticului literar cu Eminescu a fost complexă şi, bineînţeles, nu poate fi redusă doar la câteva aspecte. Adăugăm şi următorul fragment la portretul pe care Maiorescu îl face poetului naţional: „Deprins cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţământ naţional sau umanitar” („Eminescu şi poeziile lui”). Predicţia maioresciană, conform căreia literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului eminescian, a devenit în timp un adevărat herb (blazon) al valorii.
Influenţat de filosofia germană (Immanuel Kant, Friedrich Schelling), Titu Maiorescu respinge abordările subiective şi emoţionale în critică şi introduce elemente ale raţionalismului şi logicii, susţinând, totodată, valorile clasice, echilibrul şi armonia operelor literare. Critică, de asemenea, excesele romantismului şi ale naturalismului, pledând pentru unitatea dintre forma artistică şi conţinut.
Formele fără fond se referă la operele literare în care forma sau stilul sunt considerate mai importante decât conţinutul sau mesajul. Maiorescu critică tendinţa estetismului exagerat, care acordă prioritate absolută formei şi frumuseţii exterioare a operei literare, în detrimentul semnificaţiei şi conţinutului său; critica formelor fără fond se îndreaptă şi spre anumite excese ale romantismului (concentrarea exagerată pe sentimente şi pe conţinutul estetic), dar încurajează o abordare critică menită să evalueze atât aspectele formale, cât şi pe cele de conţinut ale operelor. Este important de menţionat că această teorie reflectă preferinţele autorului în privinţa criticii literare şi nu reprezintă neapărat o viziune universală sau definitivă asupra creaţiei literare.
De menţionat, de asemenea, că, în calitatea sa de om de stat, Maiorescu a ocupat funcţii importante în guvern, având o contribuţie majoră la modernizarea învăţământului superior din România, dar nu numai în acest domeniu.
Cu toate acestea, nu dorim să lăsăm a se înţelege că Maiorescu a fost numai elogiat; dimpotrivă: „s-a închis cu lanţuri de fier în formulele sale estetice, politice sau filosofice, crezându-se infailibil ca un Dalai-Lama, autoritar, mânios câteodată, n-a tolerat în jurul lui decât admiratori fără rezervă. Creându-şi Olimpul, zeii inferiori n-au lipsit să se grupeze la picioarele tronului. Timp de peste o jumătate de veac, cuvântul lui Maiorescu a fost literă de evanghelie pentru cenaclul Junimii” (Ion Foti). Spre sfârşitul vieţii, în 1915, când l-a cunoscut şi Victor Eftimiu, Maiorescu era „un moşneag întârziat, mirat că veacul trece peste el – umbră venerabilă pe care o salută toţi, dar o urmează prea puţini… Contempla evenimentele cu olimpiană înăcreală, atât cât poate fi de înăcrită o divinitate – adică imperceptibil şi suveran – ironică, dispreţuitoare şi indulgentă.”
Încheiem într-o notă optimistă, precizând că însuşi Barbu Ştefănescu Delavrancea – orator de înaltă clasă – îi vorbea unui prieten despre Maiorescu în aceşti termeni: „titan al cuvântului… pe care neamul românesc a fost în stare să-l zămislească în Titu Liviu Maiorescu”, numindu-l „părintele bunului-simţ al literaturii româneşti”.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI