O serie de orientări sociologice abordează problema raportului dintre educaţia copiilor şi mass-media. În acest sens, s-au conturat două curente. Unul consideră că violenţa este promovată prin mass-media, că ea afectează negativ socializarea copilului, ce poate vedea până la 14.000 de morţi violente la TV numai în copilărie, şi că mass-media contribuie la creşterea numărului comportamentelor deviante, în special a delincvenţei (sub toate formele ei). Al doilea curent se bazează pe ideea că mass-media nu manipulează individul, ci este opţiunea acestuia de a utiliza după cum doreşte mijloacele mass-media.
Deseori vedem în jurnalele televizate sau citim în ziare despre acte de violenţă produse în şcoli. Drumul de la micile neînţelegeri dintre elevi, către marea violenţă este foarte scurt, arată reprezentanţi ai Poliţiei şi de aceea trebuie să se găsească soluţii.
Un studiu sociologic a arătat că o parte din elevii chestionaţi declară că sunt agresaţi verbal şi uneori chiar şi fizic acasă, iar alţii spun că sunt agresaţi verbal acasă şi la şcoală. Violenţa în familie reprezintă abuzul fizic, emoțional, verbal, psihic etc., ce se poate exercita între oricare membri ai familiei (ex.: părinte-fiu; între părinţi; fiu-părinte), iar prin ea, cu sau fără intenţie, se poate ajunge la deces.
Abuzul verbal reprezintă cuvintele jignitoare, aruncate la furie sau intenţionat asupra victimei. Abuzul psihic, emoţional este abuzul ce se manifestă prin intimidarea emoţională etc. În general, dacă abuzul se face de părinte împotriva unui copil sau de soţ împotriva soţiei, victima înceracă, de frică sau ruşine, să ascundă urmările, cauzele abuzului. În aceste cazuri apare şantajul sau ameninţarea. Cauzele abuzului de orice fel sunt nenumărate dar cele mai dese sunt: consumul de băuturi alcoolice, problemele financiare, problemele sentimentale, cuvinte spuse cu sau fără intenţie, simplul caracter violent al „agresorului”.
Copilul vede acasă cum tata o bate pe mama, e afectat psihic şi după ceva timp nu e mare lucru să auzi că şi el l-a bătut în acelaşi mod pe colegul de bancă. Copilul traieşte o traumă îngrozitoare când îşi vede părinţii certându-se, lovindu-se, iar aceste amintiri îşi pun amprenta asupra lui pentru o perioadă nedeterminată de timp şi, mai târziu, va aplica şi el aceeaşi tactică.
Teoria subculturilor delincvente explică actele antisociale prin şi ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi prin dorinţa indivizilor de a anihila frustrările implicate de statusul lor marginal. Conceptul de subcultură delincventă este nonutilitar, în sensul că indivizii nu comit infracţiuni cu un scop material, ci pentru a se valoriza şi pentru a dobândi o anumită faimă.
Teoria reacţiei sociale faţă de devianţă susţine că actul criminal apare ca o consecinţă a aplicării unei etichete. Nu încălcarea normei caracterizează actul devianţei, ci procesul complex în cursul căruia individul este etichetat ca deviant.
În fapt, devianţa şi violenţa sunt rezultate ale mediului familial, culturii şi mediului social în care se manifestă fiecare persoană. Cele două teorii abordează problema diferenţei din perspective diferite şi evidenţiază două dintre multiplele cauze ale violenţei.
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că „trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor si neglijării din partea părinţilor”.
Într-o familie dominată de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă, victimă a violenţei soţului, este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.
Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întamplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii femeia nu mai este capabilă de a juca niciunul din rolurile impuse de viaţă familiei. În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil si explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i fac uşor de recunoscut. Ei prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă; probleme emoţionale si mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri şi moarte; probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor; probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciună; probleme şcolare – neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
În privinţa copiilor din aceste familii, chiar dacă nu sunt loviţi de agresor, simplul fapt că sunt martori la violenţă le poate afecta dezvoltarea fizică si psihică, cu traumatisme adeseori ireversibile asupra lor. Copiii care trăiesc în medii acut violente dezvoltă în mai mare măsură comportamente agresive, uneori delincvente, cum ar fi consumul ilicit de droguri, aderarea la găşti de cartier, abandonează în mai mare măsură şcoala iar ca adulţi devin, în majoritatea cazurilor, agresorii propriilor lor familii.
Violenţa nu constituie totuşi, un fenomen nou, apariţia şi evoluţia ei fiind strâns legată de evoluţia indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi societăţilor umane. Pentru acest motiv unii cercetători şi specialişti consideră că violenţa reprezintă o permanenţă umană, fiind intens legată de esenţa umană şi de funcţionarea societăţii.
Din moşi-strămoşi ştim că violenţa e aceea ce „alungă” pacea, făcându-i pe oameni să se urască între ei sau, în cel mai rău caz, să se omoare unul pe altul.
De multe ori ne aflăm în cazul când vedem pe vreun individ ce-l tachinează sau de multe ori îl bate pe alt individ sau pe un copil mai mic de vărsta sa. În acest moment tot curajul şi mândria noastră parcă ar dispărea, iar noi nu putem face nimic decât să privim.
De ce privim doar cu indiferenţă la aceste abuzuri, spunându-ne în gând „Nu am nimic cu ei”? De ce privim cu frică şi mergem mai departe ori o luăm la fugă?
Lumea trebuie să ştie că indiferenţa are acelaşi sfârşit ca şi violenţa sau, mai bine spus, indiferenţa susţine violenţa.
Prof. înv. primar Cristina-Lica MIHĂIASA, Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”
Rubrică coordonată de prof. Elena-Roxana IRINA – CCD Neamţ
Bibliografie:
Păunescu, Constantin – „Agresivitatea şi condiţia umană”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994;
Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan – „Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990;
Stoica-Constantin, Ana; Neculau, Adrian – „Psihologia rezolvării conflictului”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.