Limba română are un mecanism propriu prin care rezistă rupturilor de logică, doar că, supus în permanentă supliciului de a înghiţi abateri de la normă, acesta cedează. Şi va ceda tot mai des.
Nu există nici măcar un act normativ care să protejeze limba română de schimonosiri, barbarisme, de greşeli care tind să devină norme, deci care să ferească limba română de o gravă secătuire a propriei valori.
Pe site-ul Consiliului Legislativ, se poate consulta Repertoriul legislaţiei României, din perioada 1990-2020. Lista tuturor titlurilor actelor normative din România, din ultimii 30 de ani, conţine 6423 de pagini! Mă întreb cum ar putea pleda avocaţii şi cum ar putea judeca magistraţii din România dacă nu ar exista internet? Şi îmi explic (măcar parţial) de ce justiţia noastră bolmojeşte adevărul după necesităţi.
În cele peste 6000 de pagini am identificat maximum zece acte normative importante referitoare direct sau indirect la limba română şi care presupun explicit sau implicit protejarea şi promovarea limbii române. Patru dintre ele normează ortografia limbii române, trei aprobă alocarea unor sume de bani pentru înzestrarea cu carte în limba română a bibliotecilor publice de stat şi a unor instituţii culturale din Republica Moldova (HG nr. 880/1994; HG nr. 899/1994; HG nr. 1004/1995), unu decide înfiinţarea Institutului Limbii Române (HG nr. 34/1999), unu reglementează folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice (L 500/2004, Legea Pruteanu; lege care a fost adoptată fără sancţiuni) şi unu instituie Ziua Limbii Române (L nr. 53/2013).
În Franţa, graţie ministrului Culturii din 1994, Jacques Toubon, există Legea nr. 94-665, din 4 august 1994, privind utilizarea limbii franceze. O lege destinată protejării patrimoniului lingvistic francez. În 3 iulie 1996 a fost emis Decretul pentru aplicarea legii Toubon (Decretul Juppé, după numele prim-ministrului de atunci). Decretul are 16 articole deosebit de interesante. Articolul 1 impune crearea comisiei pentru îmbogăţirea limbii franceze. Această comisie, raportează prim-ministrului şi este compusă din: delegatul general pentru limba franceză şi pentru limbile Franţei; secretarul perpetuu al Academiei Franceze sau un membru al Academiei Franceze desemnat de acesta; unul dintre secretarii permanenţi ai Academiei de Ştiinţe; un reprezentant al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei numit de secretarul general al acesteia; zece personalităţi calificate numite de ministrul Culturii la propunerile celorlalţi miniştri; două personalităţi calificate numite de ministrul Culturii la propunerea delegatului general; preşedintele Consiliului Superior al Audiovizualului sau reprezentantul acestuia; preşedintele Asociaţiei Franceze de Standardizare (Afnor) sau un reprezentant desemnat de acesta. Articolul 5 al aceluiaşi decret impune ca fiecare ministru să numească un înalt funcţionar responsabil cu terminologia şi cu limba franceză pentru a coordona activitatea comisiei de terminologie de la nivelul fiecărui minister!
Noi ne stuchim în sân când vorbesc miniştri noştri şi asistăm neputincioşi la siluirea limbii române.
Chiar acceptăm aceasta. De ce, domnilor profesori?
Mircea ZAHARIA