Teatrul Naţional din Chişinău este opera de cultură realizată în urma actului Unirii de la 1918. În virtutea unor circumstanţe istorice cunoscute (înfrângerea Germaniei, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, săvârşirea revoluţiei bolşevice din Rusia), Chişinăul a avut şansa de a fi re-conectat la un spaţiu românesc, în plină efervescenţă, al mişcărilor cultural-artistice animate de ideea coeziunii naţionale şi a sincronizării cu tendinţele europene de modernizare. La iniţiativa unui grup de intelectuali şi oameni politici ai timpului (N. Alexandri, Z. Arbore, S. Niţă, I. Inculeţ, Pan Halippa, Şt. Ciobanu), susţinuţi de elanul şi acţiunile unor actori, regizori, pictori şi scriitori notorii (C. Mărculescu, Gh. Dimitriu-Mitu, O. Goga, V. Eftimiu), în Basarabia, la 1921, s-a înfiinţat primul Teatru Naţional românesc, care, mai bine de un deceniu, s-a edificat într-o instituţie de cultură cu o prezenţă scenică remarcabilă. (…)
Arhivele Naţionale ale României păstrează dovezile documentare care consemnează momentele de referinţă ale existenţei Teatrului Naţional românesc la Chişinău: inaugurarea instituţiei, la 6 octombrie 1921, cu o festivitate oficială în cadrul căreia a fost dezvelit bustul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, realizat de unul dintre cei mai mari sculptori români, Dimitrie Paciurea, şi cu prezentarea spectacolului Răzvan şi Vidra; o serie de acte ce confirmă subvenţiile alocate anual de Guvernul României pentru activitatea acestuia şi controalele efectuate; mai multe decizii de demisie şi de numire în funcţie a directorilor, inclusiv un decret regal de numire în postul de director prin care se recunoaşte, şi la nivel de instituţie regală, statutul de Teatru Naţional, crearea structurilor administrativ- statutare de Societate Dramatică după modelul Comediei Franceze. (…)
Deşi începutul Naţionalului din Chişinău a fost unul anevoios, iar procesul de consolidare într-o instituţie de cultură, care să se bucure de prestigiu, a fost lung şi a trecut prin mai multe formule de organizare şi administrare, cert este că, prin spectacolele prezentate în mod constant şi prin elanul creator al unor artişti şi regizori talentaţi şi dedicaţi scenei, teatrul a reuşit să cucerească un auditoriu, să modeleze gustul publicului, să formeze o cultură a vizionării spectacolelor în sens european şi să instituie o tradiţie teatrală românească. (…)
1928 este anul în care Chişinăul se transformă dintr-o provincie culturală într-un adevărat laborator de creaţie, într-un centru al căutărilor şi experimentelor artistice catalizate de spiritul revoluţionar şi inventiv al regizorului Aurel Ion Maican. Datorită lui Maican şi directorului Corneliu Sachelarescu, a fost modernizat spaţiul de joc: scena a fost lărgită prin renunţarea la rampă şi prin dotarea cu un proscenium, a fost utilată cu o nouă orgă de lumini şi cu noi mecanisme pentru manevrarea decorului. Aurel Ion Maican a venit cu un program de instruire şi profesionalizare a actorilor şi de modernizare a repertoriului. Ferm convins că experienţa teatrelor europene poate deschide noi orizonturi de creaţie şi inspiraţie, neobositul regizor a plecat cu un grup de 14 actori într-o călătorie de studiu la teatrele din Berlin, Köln, Frankfurt, Ostende, Dover, Londra, Paris, Salzburg şi Viena. Spectacolele realizate în acel an i-au adus Teatrului Naţional din Chişinău prestigiul recunoaşterii artistice din partea celor mai exigenţi critici.
De scena teatrului din Chişinău din perioada interbelică e legată activitatea rodnică a unor personalităţi devenite legendare pentru istoria teatrului românesc: Costache Antoniu, Aurel Ion Maican, Ion Livescu, Constantin Mărculescu, Ovid Brădescu, Gh. Dumitriu-Mitu (actori, regizori) şi Au. Baillayre, Boris Nesvedov, Theodor Kiriacoff (pictori scenografi).
(N. R. – Preluare din prefaţa volumului „O cronică a Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău 1918-1930. Text prescurtat.)
Petru HADÂRCĂ,
actor şi regizor, directorul Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău