… Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre.
Grigore VIERU – Pentru ea
La 27 august 1989 avea loc, la Chişinău, cea mai grandioasă adunare publică din fostul lagăr sovietic, şi, am spune, chiar din toată Europa de Est – numărul participanţilor fiind estimat între 750.000 şi un milion de persoane, cam o şesime din întreaga populaţie a fostei R.S.S. Moldovenească – la care liderii auto asumaţi ai mişcării de emancipare naţională, cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija ş. a., în frunte, au cerut făţiş declararea limbii române ca limbă de stat şi trecerea la grafia latină. Câteva zile mai târziu, la 31 august, deputaţii pro-românofoni au votat, în Sovietul Suprem al Moldovei, nu fără violente împotriviri, cea mai mare parte a legislaţiei privind limba de stat şi drapelul tricolor.
Un an mai târziu, în 1990, într-un cu totul alt context politic, ziua de 31 August a fost declarată Sărbătoare Naţională în noua Republică Moldova, ieşită din componenţa fostei U.R.S.S., sub numele de Limba Noastră cea Română (uneori şi Ziua Limbii Române), denumire ce s-a păstrat până în 1994, când guvernul agrarian, de inspiraţie pro-rusă, a comasat sărbătoarea, redenumită Limba Noastră (din care a fost extras deliberat elementul dominant, românesc), cu aşa zisa Ziua Independenţei, denumiri ce nu s-au impus, revenindu-se curând, odată cu venirea la putere a liberalilor, la vechiul nume şi semnificaţie. Se împlinea, astfel, visul lui Grigore Vieru şi al generaţiei sale de cărturari patrioţi, care scria cu sânge într-o Cântare scrisului nostru: Sunt om al nemâniei / Lumii astea nestrăin / Vin din munţii latinei / Deci şi scrisul mi-i latin.
Tradiţional, Ziua Limbii Române este sărbătorită la Chişinău prin depuneri de flori la Monumentul lui Ştefan cel Mare şi prin concerte publice, culminând cu acelea organizate în Piaţa Marii Adunări Naţionale. La fel, anual, Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ştefan cel Mare” este îmbogăţită cu noi busturi ale scriitorilor reprezentativi, cele mai recente fiind ale lui Grigore Vieru şi Adrian Păunescu.
Din 2011, la iniţiativa a 166 de parlamentari din toate grupurile politice, Ziua Limbii Române a fost adoptată şi la Bucureşti, o lege în acest sens fiind promulgată, la 13 martie 2013, de fostul preşedinte T. Băsescu. Tot începând cu 2011, mai multe organizaţii şi asociaţii culturale româneşti din Ungaria, Ucraina, Serbia şi Bulgaria au decis ca ziua de 31 August să devină şi sărbătoare a comunităţilor româneşti, făcând un apel către toate organizaţiile similare din lume pentru a se alătura acestei iniţiative. Gândul generos al românilor regăsiţi sub ocrotirea limbii rezona astfel cu versurile baladei Săracă ţară bogată, a lui Nicolae Dabija: Ţara mea de oameni trişti, / Mult mă mir că mai exişti, / Ciopârţită în bucăţi / Că te mai găsesc pe hărţi.
Începută, aşadar, la Chişinău, ca o manifestare a identităţii româneşti, Ziua Limbii Române a devenit un simbol al românităţii, un prilej de a-i îndemna pe toţi cei 27 de milioane de vorbitori oficiali de română, din lume, de a-şi asuma această identitate. Învăţată în familie, în şcoală, sau transmisă oficial de la tribuna U.E., adesea ignorată sau pur şi simplu poluată, ori batjocorită, limba română rămâne totuşi elementul care ne leagă, ne uneşte şi ne defineşte ca neam, „Tezaurul cel mai preţios pe care îl primesc copiii de la părinţi”, cum spunea Vasile Alecsandri, sau, metaforic vorbind, „Floarea sufletului etnic al românimii”, cum o numea Mihai Eminescu.
Pentru noi, românii, limba naţională are şi o semnificaţie specială, ce ne îndeamnă s-o păstrăm intactă. Vechiul Testament ne spune că Dumnezeu i-a făcut pe toţi oamenii la fel şi i-a învăţat aceeaşi limbă. Cutezători şi necugetaţi, oamenii au înfruntat Împărăţia Cerurilor, construind un Turn, ale cărui ruine, unii spun că ar exista şi azi, asta pentru că Bunul Dumnezeu, deşi supărat, a vrut să le amintească acestora de trufia lor. I-a pedepsit, totuşi, încurcându-le limbile, şi, nemaiînţelegându-se, oamenii s-au risipit în întreaga lume, tot războindu-se până în zilele noastre. Mai târziu, spre a-i mântui, Dumnezeu şi-a trimis Fiul printre oameni, ca să le arate Calea, Adevărul şi Viaţa. Se spune chiar că Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt pe pământ, sub forma unor limbi de foc, ca să-i lumineze pe Apostoli şi să-i ajute să descifreze Vechiul şi Noul Testament, care, până atunci, erau interpretate „de fiecare pre limba lui”. Acest gest divin, adeverit de mărturii istorice, a permis celor 72 de înţelepţi, câte 6 din fiecare seminţie israelită, să stabilească textul iniţial al Bibliei şi să-l traducă din ebraică, mai întâi în greacă, apoi în latină (Vulgata). Nu întâmplător, primele traduceri în limba română au fost din Sfânta Scriptură, semn că şi cărturarii de la Academiile Greceşti din Iaşi şi Bucureşti, şi-au scăldat mintea în acelaşi izvor divin. În celebra sa carte, Rostirea filosofică românească, Constantin Noica încearcă, mergând pe urmele predecesorilor, să dea veşmânt lingvistic nou primului verset din Evanghelia după Ioan: La început era cuvântul / En arche en ho logos. Bun cunoscător al textelor vechi, româneşti, filosoful a înlocuit pe logos cu rostire şi pe en arche/la început, cu întru obârşie, socotind că versetul dintâi al Evangheliei ar putea suna astfel: Întru obârşie era rostirea.
Ce este, aşadar, mai înălţător decât să reconstituim, de fiecare dată, cuvântul original (logosul) în care Dumnezeu s-a adresat oamenilor şi care se păstrează, miraculos, între faldurile limbii noastre de obârşie. Chiar merită să ne întrebăm, pe urmele marelui filosof Alexandru Surdu, oare în ce limbă vorbea Dumnezeu? Răspunsul, pentru noi, românii, este unul singur: Dumnezeu a vorbit limba străbunilor noştri! (Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Posted 27 aug. 2021)
Marian NENCESCU