Dante Alighieri (n. în mai 1265, la Florenţa, Republica Florentină – d. în 14 septembrie 1321, la Ravenna, Statele Papale), prelat, om politic florentin, primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”), este considerat cel mai mare scriitor european din Evul Mediu.
Se cunoaşte puţin despre educaţia primită de el, dar opera sa probează o erudiţie deosebită. Audiază prelegerile de filosofie şi teologie la şcolile franciscane (pe lângă biserica Santa Croce) şi dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel şi pe Toma d’Aquino. În 1285 se afla în Bologna şi este foarte probabil să fi studiat la renumita universitate de acolo.
Viaţa lui Dante este strâns legată de evenimentele politice din Florenţa, de conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorităţii temporale a papei, şi „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraţilor germani ai „Sfântului Imperiu Roman”. Se ridică împotriva papei Bonifaciu VIII (damnat într-unul din cercurile „Infernului”) şi, din anul 1304, începe un lung exil, din care nu va mai reveni niciodată la Florenţa. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, la Paris şi Ravenna (la un moment dat este chiar ambasador al acesteia la Veneţia), fiind înmormântat la Ravena, deşi florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Divina Comedie – poemul scris de Dante în timpul exilului – este una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborârea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui Dumnezeu. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit. Atributul de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa „Trattatello in laude di Dante”, ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului veneţian Ludovico Dolce.
Din câte ştim, cel mai cunoscut portret al lui Dante i se datorează lui Sandro Botticelli (îl publicăm!), care a şi ilustrat Divina Commedia, dar rămâne la fel de antologic portretul făcut de Boccaccio în biografia citată: În purtările sale s-a dovedit deosebit de aşezat şi de serios, şi era în toate împrejurările mai curtenitor şi mai politicos decât oricare altul… Vorbea rar dacă nu era întrebat, iar atunci gândit şi cu glas potrivit … Cu toate astea, acolo unde era nevoie se arăta foarte elocvent şi vorbăreţ rostind cuvintele tare şi răspicat… Muzica şi cântecele i-au plăcut cel mai mult în tinereţe… I-a plăcut de asemenea să stea singur şi departe de lume pentru ca nu cumva să fie turburat în contemplaţiile sale. În studiile sale a fost deosebit de stăruitor. A mai dovedit o memorie de o mare siguranţă şi o minte deosebit de pătrunzătoare. A dorit din tot sufletul onorurile şi fastul şi cred că tocmai din pricina acestei dorinţe a iubit poezia mai mult decât oricare alt studiu. A fost un om mândru şi foarte ambiţios şi … deosebit de dârz faţă de toţi duşmanii săi… (apud Ovidiu Drâmba – „Istoria literaturii universale”)
Despre Divina Commedia nu se poate improviza. Ar fi o impietate. Opera are o amplitudine care nu se poate rezuma pe orizontală. Ne aflăm, spune Ramon Ortiz (îngrijitorul şi comentatorul traducerii lui George Coşbuc) pe pragul unei mari catedrale romanice ale cărei turle se înalţă spre cer într-un avânt de iubire, nespus de puternic – iar un comentariu neavizat ar putea săvârşi o jalnică pângărire. Îi dăm deci cuvântul lui Erich Auerbach: „Divina Commedia este un poem didactic enciclopedic, în care ne este prezentată la un loc întreaga ordine universală fizico-cronologică, etică şi istorico-politică; ea este apoi o operă de artă care imită realitatea, în care sunt reprezentate toate domeniile imaginabile ale trecutului şi prezentului, măreţia sublimă şi josnicia vrednică de dispreţ, istoria şi legenda, tragicul şi comicul, omul şi peisajul; ea este, în sfirşit, istoria devenirii şi mântuirii unui singur om, a lui Dante, şi ca atare o figurare a ceea ce s-ar putea numi istoria mântuirii omenirii în genere.”
Începutul încetăţenirii lui Dante în cultura română are loc prin două „traducţiuni” nerimate ale Mariei P. Chiţu – Infernul (1883) şi Purgatoriul (1888).
Dar prima traducere integrală a capodoperei lui Dante a fost realizată de George Coşbuc – Infernul (1924), Purgatoriul (1927) Paradisul (1932) – o ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti. A urmat apoi o traducere în proză de Alexandru Marcu, editată de Scrisul Românesc la Craiova (1932, 1933, 1934), o alta semnată de Eta Boieriu la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti (1965), o interpretare românească de George Buznea la Editura Univers, Bucureşti (1975,1978), şi o traducere în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă, Editura Europa, Craiova (1993). Dumitru Trancă publică o repovestire explicativă în proză, la Editura Atlasis, Bucureşti, (1992) iar Ion A. Ţundrea o traducere în versuri la Editura Medicală, Bucureşti, (1999).
Mai pot fi reţinute două traduceri ale Infernului – una bilingvă publicată de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, (2006) şi una nepublicată realizată de George Pruteanu – dar trilogia lui Laszlo Alexandru Lectura lui Dante. Infernul. Purgatoriul. Paradisul (Cartier, Chişinău, 2021), rămâne o lucrare de referinţă care a primit deja Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2020.
Se poate vorbi mult despre criteriile care transformă o traducere într-o adevărată „tălmăcire”, după cum există o dispută dacă traducerea lui Dante trebuie să-i recreeze poezia sau să fie făcută în proză, încercând să-i păstreze nealterat sensul discursului. Nu-mi permit să am păreri – e uşor să fluieri sau să aplauzi de pe marginea drumului – şi o să-i dau cuvântul lui George Pruteanu: A traduce Divina Comedie sau orice alt asemenea poem absolut („prima mare carte gândită şi elaborată integral de autorul ei ca o carte” – Philippe Sollers) e ca şi cum ai fi găsit dărâmat – dar ce zic? praf şi pulbere! – Domul din Milano sau Voroneţul şi te-ai apuca să-l reconstruieşti tu, după planurile şi înfăţişarea dintâi, dar numai cu materialele tale, cu ce ai tu în tine, cu ce poţi duce.(…) Traducerea de poezie e cât traducătorul, nu cât originalul. E un geniu Dante, dar dacă eu nu am talent poetic, nici un dicţionar, nici un corp de comentarii, nici un studiu despre tălmăciri, nici un catalog de rime, nici o transpunere anterioară nu mă pot ajuta cu nimic. Chiar dacă-i daţi pensulele şi culorile originale ale lui Leonardo, un orb nu va putea copia Mona Lisa.
N-ai cum să nu fii de acord cu asta, drept care o să zăbovim puţin asupra aventurii lui George Coşbuc. Detalii despre munca sa, despre apropierea de marele florentin găsim în prefaţa semnată de profesorul Ramiro Ortiz (Napoli, septembrie 1924), la prima ediţie a „Divinei comedii”, semnată de Coşbuc. Cei doi s-au cunoscut în vara anului 1915 la Tismana şi s-au împrietenit la o oca de vin, mâncând pâine şi brânză ţărăneşte, dar ascultând Chopin şi discutând nopţi întregi despre Dante.
„Ce mi-a spus Coşbuc în nopţile acelea de vară? E greu de spus, şi niciodată n-am să-mi iert greşeala de a nu le fi scris a doua zi… Mi-a spus că (la rugămintea tatălui său) a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană a celor dintâi trei cântece ale Infernului; că pe urmă a învăţat italieneşte şi s-a dus la Florenţa pentru a învăţa limba mai bine şi pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul şi Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcând-o de la capăt; că a lucrat timp de cincisprezece ani la traducerea sa şi că nu s-a hotărât pentru terţină decât după ce a încercat toate celelalte strofe: octava, versul alb şi aşa mai departe”.
Important e că traducerea lui Coşbuc a fost nu doar una poetică ci şi cât se poate de precisă şi obiectivă. De altfel, poetul ştia toată Divina Comedie pe dinafară în italieneşte, iar în dialogurile pomenite cu Ramon Ortiz, forma lui de admiraţie maximă pentru divinul florentin era cam aşa: Măi, mare şarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare şarlatan! Câte lucruri nu sunt în Divina Comedie! Dar trebuie să ştii cum s-o citeşti! Comori sunt, nu altceva, dar ascunse! Şi apoi cum! Şi lumea crede că se poate citi aşa, ca un fleac oarecare.”
Au trecut 700 de ani de la plecarea spre ceruri a acestui divin şarlatan. Gloria sa e neştirbită de timp, iar opera îi e recitită încă cu bucurie, ardoare, acribie şi competenţă. Rafturile bibliotecilor se îmbogăţesc mereu cu variante ale traducerilor, cu tomuri de exegeze, multe româneşti.
Mai mult decât un nod pe sfoara gloriei ilustrului florentin, prezentul demers încearcă să puncteze faptul că mândria noastră de a fi gintă latină, a fost acoperită (o vreme) de înaintaşi cărora le rămânem datori. Şi pe care e bine să-i cunoaştem şi să-i neuităm. Unul dintre ei e George Coşbuc, care nu e doar autorul poeziei „Nunta Zamfirei”, ci şi autorul primei traduceri integrale a Divinei comedii în România. E un lucru pe care ni-l reaminteşte italianul Ramiro Ortiz:
Nu am nimic de zis în legătură cu valoarea traducerii. Pe ea vor judeca-o alţii, mai competenţi decât mine. Vreau numai să observ că Dante, chiar în textul italian, are ciudăţeniile, obscurităţile, răsuciturile de stil, îndrăznelile lui verbale şi sintactice, aşa încât mi se pare Coşbuc vrednic de laudă, şi nu de dojană că le-a menţinut. Dante nu putea să fie tradus în româneasca în care s-ar traduce un roman francez, italian, german sau englez contemporan.
Mie, căruia textul original îmi e prezent, traducerea mi se pare preţioasă nespus şi de aşa fel că puţine popoare în Europa se pot făli cu alta mai bună.
Mircea ZAHARIA