Brumărel… cu frunze uscate, copaci dezgoliţi şi… dascăli fără bucurii. Deşi, în urmă cu cîteva luni, „patronii” noştri se erijau în protectori, fără nicio urmă de „interes politic”, azi suntem puşi în situaţia de a pluti în nesiguranţă. De ce? Pentru că Legea Educaţiei nu este respectată, la fel ca şi alte legi şi ca întotdeauna la noi, la români.
Procentul de 6% din PIB, promis undeva, cîndva…, este, în viziunea unora, probabil, o cifră astronomică. De aceea se consideră IRELEVANT şi nu se poate aplica.
Aşa cum „uitarea e scrisă-n legile-omeneşti”, pînă şi promisiunea făcută de a acorda, eşalonat, plăţile restante, în urma proceselor cîştigate, a fost amînată pentru anul 2016!
Ceea ce se întîmplă astăzi, în lumea noastră, nu e o pură coincidenţă. Suntem supuşi unei presiuni psihice, poate-poate cedăm înainte de a ne disponibiliza. Ni se cer multe, suntem responsabilizaţi pentru orice fapt sau decizie, care, de altfel, nu ţine de „fişa postului”, dar… şi asta se poate modifica, sau… completa, după caz. Avem doar îndatoriri, niciodată drepturi. Suntem împovăraţi în fiecare minut al existenţei noastre ce se desfăşoară sub semnul imperativului TREBUIE SĂ…
Acest război, care nu ar trebui să fie al nostru, este echivalentul unei exterminări: noi, cadrele didactice purtăm toată vina disfuncţionalităţii ministerului condus cu onoare diplomatică de cel care nu şi-ar lăsa copiii să studieze în ţară. Atunci pe cine păstoreşte domnia-sa? Nişte incompetenţi, inculţi, fără chemare sau har pedagogic?!
Cu ce suntem vinovaţi de suntem aruncaţi de la un ministru la altul asemenea unei haine ponosite? Da, suntem vinovaţi pentru că tăcem, supuşi, cu capetele plecate şi ne dăm coate pe la colţuri, imaginînd scenarii despre cum ar fi , dacă ar fi…Ni s-a luat dreptul de a replica? Sau de a lua atitudine? Se vrea închiderea sistemului prin eliberarea de posturi? Să plecăm singuri, asta e visul „cel din urmă”! Şi atunci cu cine va colabora domnul ministru, colegul nostru?
Iertaţi-mă, am comis o eroare – domnia-sa nu a studiat în frig, fără lumină, în condiţii de mult trecute (dar nu uitate) şi nu s-a bucurat de „beneficiile” acelui sistem de învăţămînt, fiind produsul epocii moderne imature, cu infinite posibilităţi de studiu în Apus.
Ne umileşte în şi prin fiecare apariţie a domniei-sale în media, de ce suntem obligaţi să-l recunoaştem?
Ceea ce ne lipseşte nouă este curajul, pentru că voinţă avem. Nu ştim însă cum s-o arătăm, de aceea ne resemnăm să murmurăm :”Lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă”. Pînă cînd?
Profesor, Daniela PREPELIŢĂ