Aparţin unei generaţii supusă dur, doar imperativului: „Vă ordon!”, o generaţie trăindă cu un alt destin, acel al „tinereţii fără…tinereţe” şi al „vieţii fără …viaţă”.
După un timp de claustrare, ies într-o zi în oraş. Pustietate. La o răscruce, mă opreşte un cetăţean mai „altfel” şi mă întreabă blând:
– Eşti de pe aici? Nici vorbă… Ai dat bacalaureatul?
Îi răspund că l-am dat în „refugiu”, la Sighişoara, noapte de noapte, de frica aviaţiei vrăjmaşe. Sunt patru luni de atunci. Şi-atunci mi se adresează părinteşte.
– N-ai vrea să vii, să ne ajuţi? De mâine, la Liceul de Fete. Am deschis şi noi unul, dar nu avem profesori. Ce vrei, frontul! Te aşteptăm acolo. Îţi mulţumesc!
Ce vorbe omeneşti!… Bacalaureatul şi nu Doctorat, nu Masterat, nu Oxford.
Să ne ajutăm. Berlinul nu căzuse iar eu, a doua zi, ca Dascăl! Şi ce elevi: „colegii” mei mai mici.
După un an, un altul. Mereu, obiecte de predat în premieră. Facultate, grade, pensia mea… prima, rechemat apoi. La 78 de ani, cu ultima catedră. „N-ai vrea să ne ajuţi?” aşa e când „trompetele răsună”…
Un dascăl cu „apostolat” de „Dascăl”. De aici, întreaga-mi preţuire, la rotunjirea a două decenii, la „Apostolul”. Un „Apostol”. „A-po”, liber în faţa atâtor imperative politice. În schimb, omagiul acelor „Homo”, care-şi merită şi „sapiens” şi pentru fărâma de „-stol”, gândind că Dăscălia umple cu înţelepciune cerul istoric al unui popor. Oricare „Dascăl” e o galerie spirituală complexă şi mereu „astfel”, dar şi „altfel” şi cunoscută, şi cognoscibilă şi mereu necunoscută. Şi „sapiens” şi „movens” şi aşa cum tot a spus acel geniu nefericit, Hawkins, „multiunivers”. El, „Dascălul” ca unul care are ca dominantă două infinituri, cohorte de anteriori şi meta-cohorte de ulteriori, fiecare din ei fiind şi unic. Apostolii de la catedră, profesional repetă, cu idealul de a nu fi repetaţi ci depăşiţi, de la progresii aritmetice, la exponenţiale.
Oricare Dascăl, periodic, se-ntoarce la „ab… Homocondita”, la primii paşi ai tuturor discipolilor şi îi aduce la un „azi” plin de ABC – uri, spre a-i supune la progres, cunoaştere şi a-i lăsa pe ei să-şi făurească un „mâine”. Iar dascălul, modest şi mulţumit, se-ntoarce iar la ABC – işti şi ABC, la fel şi nu la fel, precum îi cere media dintre un „ieri” şi „mâine”, el care e apartenent şi unui „azi”. Ceva care conduce la imaginea, în mers, a cunoscutului „Pendul al lui Foucault”, ce-i atârnat de bolta cam înaltă a Catedralei de la Petersburg şi care oscilează în 24 de ore pe o aceeaşi traiectorie duală şi, în acelaşi timp şi circulară. Un Cerc şi un Triunghi, desfăşurate simultan.
Şi învăţăcelul nostru, prin Apostolatul său, le însumează într-un tot, în viaţă şi în clasă, din toate rezultând avansul cultural.
Omagiul nostru unei dinamici mult profunde, ca şi „Apostolului” de la Neamţ.
La amândouă, „Ave!…”
Gheorghe A. M. CIOBANU