Pe 1 martie 2022, în organizarea Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ, s-a decernat Premiul Naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, ediţia a VI-a.
În intenţia organizatorilor se află instituirea unei tradiţii prin acordarea anuală a acestui Premiu unui autor român de certă situare valorică, recunoscut în ţară şi străinătate, printr-o operă literară durabilă, în genul ficţiunii narative.
Nominalizaţii Premiului naţional pentru proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, ediţia a VI-a, au fost stabiliţi în urma unei anchete minuţioase făcute de organizatori în mediile literare din ţară şi din Republica Moldova. Aceştia sunt (în ordine alfabetică): Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Val Butnaru, Petru Cimpoeşu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Doina Ruşt şi Gheorghe Schwarz, câştigătorul ediţiei.
Reamintim lista laureaţilor ediţiilor precedente: Dumitru Radu Popescu (2017), Nicolae Breban (2018), Eugen Uricaru (2019), Dan Stanca (2020), Gabriela Adameşteanu (2021).
Scriitorul Gheorghe Schwartz (n. 16 septembrie 1945, Lugoj, judeţul Timiş), unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani, este al şaselea câştigător al Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit din anul 2017 de Consiliul Judeţean Neamţ şi Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” Neamţ. Ceremonia de premiere a avut loc pe 1 martie, în Sala „Calistrat Hogaş” a Consiliului Judeţean Neamţ. Valoarea premiului este de 5.000 de euro.
– Felicitări, domnule profesor Gheorghe Schwartz, pentru câştigarea Premiului Naţional pentru proză „Ion Creangă”!
– Mulţumesc pentru felicitări. Trăim un moment dramatic şi am un sentiment straniu când vorbim despre premii şi despre cultură în vreme ce alături cad bombe şi mor oameni. Dar, cultura şi credinţa sunt tocmai cele ce ne deosebesc de animalitate şi ne menţin în umanitate. Nominalizările, premiile, vin sau nu vin. De multe ori sosesc pe neaşteptate. La început, le aşteptam cu emoţie, dar mi-am dat seama că nu pot să le influenţez. În C.V.-ul meu se găsesc vreo 30 de distincţii. Le pun pe seama faptului că am avut şansa să scriu fără încetare de peste cinzeci de ani.
– Experienţa scrisului trebuie să înceapă devreme? În cazul dumneavoastră cum a fost?
– Eu am scris un scenariu radiofonic prin clasele primare, scenariu ce a fost difuzat pe staţia de amplificare din Lugojul natal. Apoi n-am mai scris până în liceu, cu rezultate care m-au făcut să cred că literatura nu-i de mine. Totuşi, în timpul orelor plictisitoare din timpul facultăţii, am reînceput să scriu. Pendulam între şahul de performanţă, psihologie (nu cea de la cursuri, ci psihologia aşa cum mi-am imaginat-o eu şi din care s-a născut „Psihologia transversală” – vreo cinci ediţii mereu adăugite) şi povestiri. În ultimul an de facultate am ştiu că drumul meu este literatura.
– Cine v-a deschis apetitul pentru înţelegerea adâncă a literaturii?
– Faptul că voiam o anumită viaţă, diferită de cea în care trăiam în anii de după război, literatura îmi oferea această şansă. Ea m-a ajutat să trăiesc într-un spaţiu şi într-un timp aşa cum le visam.
– Cum sunteţi în viaţa de zi cu zi?
– Ocupat. Nu-mi permit să mă plictisesc, deşi Lin Yutang spunea că omul se deosebeşte de animal prin aceea că se plictiseşte şi are simţul umorului. Eu măcar simţul umorului mi l-am păstrat.
– Cine dă forţă şi conţinut amintirilor?
– Amintirile singure sunt personale. Fiecare om poate pretinde că „viaţa lui este un roman”, dar nu este decât „romanul” lui. Ca să devină interesant şi pentru alţii, trebuie să-i includă şi pe aceştia. Cu cât îşi recunosc gândurile cele mai ascunse în povestea respectivă, cu atât „romanul” devine şi al lor. Dar, aici este un pericol uriaş: autorul care scrie ţintit pentru cât mai mulţi cititori, riscă să coboare receptorul în loc să-l urce la trăiri nebănuite. Cine dă forţă şi conţinut amintirilor? Talentul de a crea empatie între autor şi trăirile cele mai pure din misterele sufletului cititorului. Literatura adevărată este un drum iniţiatic pentru autocunoaştere.
– Vă trezeşte vreo amintire zona Neamţului?
– Recunosc spăşit că nu am fost niciodată la Piatra-Neamţ. Am în minte doar performanţele excepţionale ale teatrului de aici. Am fost totuşi la Târgu Neamţ şi bănuiesc că toţi nemţenii sunt la fel de bune gazde, cumpătaţi şi omenoşi. Nu ai cum să nu te simţi ataşat de oamenii ce se trag din Creangă sau din Sadoveanu. Iar ecumenismul şi dragostea faţă de cultură şi faţă de tradiţii nu pot decât să mă facă să-i îndrăgesc… chiar şi de la distanţă. (Proasta noastră infrastructură face mai dificil să străbaţi distanţa de la Arad la Piatra-Neamţ decât de la Bucureşti la Londra.)
– Vă puneţi în situaţia cititorilor dumneavoastră?
– Niciodată! Scriu în speranţa că cititorul va veni spre mine. Eu îi ofer textele, el le va accepta sau nu. Problema este că nu am un agent literar care să se ocupe de managementul cărţilor mele (48 de titluri tipărite plus mii de apariţii în presă). Scriitorul scrie şi nu are timp să se ocupe şi de valorificarea operei sale. Nu are timpul necesar şi, cel puţin eu, nici talentul necesar pentru a-mi face publicitatea care să-mi atragă publicul. Încă mai sper că o anumită categorie de viitori cititori va muşca din mărul pe care-l pun pe tavă, că îi va plăcea şi va continua să-l mănânce.
– Dacă nu aţi fi scris, dacă nu aţi fi predat, ce v-ar fi plăcut să faceţi?
– Eu am făcut trei lucruri în viaţă: am citit şi am scris, m-am ocupat de copiii cu nevoi speciale (am fost 30 de ani dascăl în învăţământul special – de la propunător până la director de şcoală specială, de la coordonatorul comisiei judeţene de diagnostic şi triere, apoi până la profesor universitar şi decan) şi am avut grijă de familia mea. Altceva nu ştiu dacă aş fi reuşit să fac. Poate aş fi putut fi medic psihiatru.
– În casa dvs. părintească a domnit o atmosferă de efervescenţă creatoare?
– În casa mea părintească s-a muncit din greu pentru un trai cât de cât decent. Dar mama a fost profesoară de pian, iar fratele meu a absolvit conservatorul şi a fost o vreme şi cadru universitar. Apoi a trăit din muzică. Dar munca multă a părinţilor mei n-a prea lăsat vreme pentru cine ştie ce efervescenţă creatoare. Rămân în sufletul meu (şi) pentru că m-au lăsat să-mi urmez calea.
– Invazia aceasta de cuvinte luate din engleză şi introduse în dicţionar, cum vi se pare?
– Limba engleză tinde să înlocuiască vechile tendinţe de limbă unică universală, aşa cum s-a încercat cu esperanto sau cu volapük. Totuşi, de la eşecul Turnului lui Babel, diversitatea graiurilor a tot proliferat, limba fiind mai mult decât simplă comunicare. Omen est nomen este chiar condiţia înţelegerii, fără cuvânt neexistând decât senzaţia, nu şi percepţia celor din noi şi a celor din jurul nostru. Asta ca să nu mai amintim că limba este o valoare în sine pentru fiecare popor şi chiar mai mult: aşa cum a spus Evanghelistul Ioan: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”. Dar limba este un organism viu, eu am scris cărţi despre limbaj, limba creşte şi asimilarea cuvintelor englezeşti ţine de momentul actual. Poate că mâine vor fi alte influenţe. Însă fondul şi spiritul rămâne cel al populaţiei băştinaşe, cea care-i conferă înţelesurile miturilor şi trăirilor proprii.
– Cum se pot atinge idealurile?
– Cu şansă: şansa de a trăi destul pentru a avea timp să-ţi îndeplineşti dorinţele, şansa de a nimeri într-un mediu prielnic, şansa de a avea parte de pace, şansa de a sta la masă cu cine trebuie. Plus perseverenţă şi aptitudinile necesare.
– Viaţa reprezintă o ordine sau o dezordine?
– În primul rând, depinde de stabilitatea politică şi de şansa de a te fi născut într-un loc şi un timp care să-ţi permită să duci o viaţă aşa cum ţi-o doreşti. (Într-o societate sclavagistă sau într-un altfel de autocratism e mai greu să trăieşti aşa cum doreşti.) Dar, în aceeaşi măsură, depinde de tine dacă poţi să faci ordine chiar şi în absurd.
– Sunteţi unul dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani. Cum vă simţiţi în această postură?
– Aşa cum am spus, scrisul face parte din viaţa mea. În Argumentul ciclului VOCALIZE repet că „la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize”. Ţinându-mă de aproape şaizeci de ani de acest program, s-au adunat şi foile scrise.
– Cum putem să ne întoarcem la marile valori ale literaturii?
– Marile valori trebuie respectate. Ele reprezintă soclul indispensabil pentru orice am aşeza pe el. Dar nu cred că trebuie să ne întoarcem la ele, pastişându-le. Şi literatura este un organism viu care trece prin tot felul de boli, iar vremea creează anticorpii care elimină teribilismele unor momente. Aşa că Shakespeare rămâne Shakespeare, chit că astăzi nu se scrie în maniera sa. Dar există ceva mai modern decât, de exemplu, Sonetul 66 al Marelui Will?
A consemnat Violeta MOŞU
GHEORGHE SCHWARTZ – Prozator, publicist, profesor universitar. S-a născut la 16 septembrie 1945, în Lugoj. Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie (1963-1968). Doctor în filozofie (2000).
Debut în presă: revista „Familia”, 1969, proză scurtă. Debut editorial: „Martorul”, roman, 1973.
Colaborări în peste optzeci de publicaţii din ţară şi din străinătate (Germania, Ungaria, Israel, China, Franţa, Republica Moldova, Rusia, Austria).
Membru al Uniunii Scriitorilor, din 1976; din 1990 face parte din Consiliul de conducere.
Numeroase premii şi distincţii, Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. (N. R. Fişa completă: Uniunea Scriitorilor din România, Filiala judeţeană Arad)