Nichita Stănescu a moştenit de la poeţii secolului al XX-lea tendinţa de a-şi autodefini concepţia despre artă, artist şi raportul pe care îl stabileşte cu cei pentru care scrie. S-ar putea afirma că, la acest poet, ordinea problemelor vizate de o eventuală ars poetica se inversează: el nu creează o lume pe care încearcă să o impună cititorului, ci, dintr-o atitudine de maximă receptivitate (de iubire) în faţa vieţii, se naşte dorinţa de a găsi o modalitate prin care să prindă frumosul într-o formulă care să fie accesibilă omului. De aceea, pe parcursul întregii sale creaţii, suntem „asaltaţi”, noi, cititorii, de multiplele încercări de a defini şi lămuri concepţia sa despre cunoaştere prin artă.
Primul volum de poezii, Sensul iubirii, anunţă un univers diafan, o poetică a translucidului, a adolescentinului cântec de „izbândă” a sunetului şi a luminii. Tema dominantă a volumului este ieşirea din somn, naşterea într-o nouă dimensiune a materiei, în timp ce motivul central este cel al răsăritului:
Soarele saltă din lucruri, strigând / clatină muchiile surde şi grave. (O călărire în zori)
În Mister de băieţi, asistăm la transformarea unui sentiment erotic difuz într-unul puternic, de dragoste adolescentină, trăită cu patima pe care ţi-o dă vârsta:
Ah, din fugă săream sub arţar, / smulgându-i o frunză cu dinţii!
Treptat, sensul iubirii se conturează. Iubita are chipul unui înger:
… în calea mea, mlădie, / şi fruntea ta-n zulufi de umbră vie, / şi ochii tăi ca doi paianjeni verzi… (Joc de unu)
Ieşirea din vârsta de aur a copilăriei se face lin, ca o adiere, nu dureros, ca în poezia idolului său, Nicolae Labiş:
O, lucrurile n-au crescut o dată cu mine. / Mi-ajungeau până la bărbie, / cândva, în copilăria mea, acoperită / de ceţuri. // Şi muzica sferelor, mai intens clocotind, / întru sărbătorirea adolescenţei / se aude. (Imn)
Zborul devine mai îndrăzneţ o dată cu al doilea volum, O viziune a sentimentelor. Imaginile împrumută din frenezia Erosului, dinamica este o perpetuă mişcare în sus, trăirea este o „beţie albă a sentimentelor”. Poetul improvizează prin scurte „definiţii lirice” elementele unui tablou în care Erosul se află în prim-plan. Astfel, oamenii sunt, pe rând:
…o emoţie copleşitoare… / …nişte fructe plimbătoare… / …o lină apăsare… / …mişcare adăugată la mişcare… / păsări nemaiîntâlnite, / cu aripile crescute înlăuntru, / care bat, plutind, planând, / într-un aer mai curat – care e gândul. (Laudă omului)
Poetul cunoaşte Vârsta de aur a dragostei, când îşi simte mâinile îndrăgostite, când „gura mea iubeşte”, când lumea devine un dans:
E un dans al sentimentelor, / zeiţe ale aerului…
Întâlnirea cu dragostea se produce pe neaşteptate. Acum, dragostea vine la întâlnire cu viclenia unui animal de pradă, hotărât să devoreze prada:
Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / M-a muşcat leoaica, azi, de faţă. (Leoaică tânără, iubirea)
Cuvintele ce traduc iubirea înţeleasă ca întâmplare esenţială a fiinţei umane sunt translucide, pure, se revarsă într-o adevărată cascadă. Ele devin umbra de aur a materiei în conştiinţă, iar poezia, starea de îndrăgostit exprimată:
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase…
Cuvintele nu mai desemnează obiecte, ci, devin ele obiecte. Poetul descoperă dragostea ca pe un miracol:
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt / Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se…
Este, parcă, o reeditare a străvechii legende a androginului, dar cu deznodământ fericit, mitul vârstei de aur a dragostei inocente, căci poetul trăieşte acum în împărăţia lui sunt. Dragostea devine o mişcare ascendentă, totul devine plutire, dematerializare, parcă:
Du-mă fericire în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele…
Este aceasta constatarea uimită a existenţei altuia, acea mirare şi sfiiciune de a participa la rosturile lumii născute dintr-o înfrigurată, neasemuită luptă / a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
„Întregul volum este de un lirism mai pur, totuşi, pentru a-l afla pe adevăratul Nichita Stănescu trebuie să mai aşteptăm puţin. Acum el arată faţa sa ludică, iradiantă, miturile păşesc încă timid în poem, versul, muzical şi imprevizibil, e înfăşurat într-un imagism de esenţă prerafaelită. O suavitate însă dinamică, şocantă, răsturnătoare de perspective. Poezia asociază motive trase din lecturi şi inventează altele, nenumărate, Nichita Stănescu ştiind deja să scoată izvorul liricii până şi din piatră seacă” (Eugen Simion).
Uneori, erosul nu este pur, el devine un prilej pentru a comunica întâmplările fiinţei:
Ploua infernal, / şi noi ne iubeam prin mansarde. / Prin cerul ferestrei, oval, / norii curgeau în luna lui Marte…
(Ploaie în luna lui Marte)
Alteori, dragostea este văzută ca o boală a trupului:
Mâinile mele sunt îndrăgostite, / vai, gura mea iubeşte, / şi iată, m-am trezit / că lucrurile sunt atât de aproape de mine, / încât abia pot merge printre ele / fără să mă rănesc. (Vârsta de aur a dragostei)
Suntem de părere că poezia reprezentativă pentru volumul O viziune a sentimentelor este Poem:
Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…
Cu Emoţie de toamnă intrăm într-o altă lume, aceea a sentimentului de tristeţe inefabilă, ca stare de graţie a iubirii:
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. / Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, / că ai să te ascunzi într-un ochi străin,/ şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. // Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, / iau cuvintele şi le înec în mare. / Şuier luna şi o răsar şi o prefac / într-o dragoste mare.
Poezia de dragoste este „presărată” în toate volumele lui Nichita Stănescu. Peste tot, cititorul este întâmpinat de o stare de graţie, care este, întotdeauna, dragostea. În Poveste sentimentală, câmpul tensional este unul al transfigurării prin cuvânt:
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. / Eu stăteam la o margine-a orei, tu / la cealaltă, / ca două toarte de amforă. / Numai cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi. / Vârtejul lor putea fi aproape zărit. // … // Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi înapoi / şi, cu cât ne iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei de la început.
Iată ce „profeţea” Eugen Barbu la judecata de apoi a poeţilor: „Nichita Stănescu la 50 de ani, iată ceva de neimaginat! Poeţii ar trebui să se nască la 20 de ani şi să dispară la 30; trăind o singură zi de un deceniu, magnifică, solară, în delir, lăsând polenul minţii lor ca o trufanda celestă peste o mare de hârtie. El nu e bătrân…” El este Nemuritorul Nichita!
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI