• Interviu cu dl. Gabriel Ploscă – preşedintele Sindicatului din Învăţământ Neamţ
– Domnule preşedinte, cu ce începem dialogul nostru din luna aceasta?
– Cu un lucru foarte cunoscut şi anume că tot ceea ce se întâmplă în sistemul de învăţământ preuniverstar şi universitar este reglementat în primul rând prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care înlocuieşte vechea lege nr. 84/1995. La vremea respectivă am salutat apariţia acestei noi legi, care era necesară pentru ca învăţământul să fie pus în concordanţă cu noile realităţi ale societăţii româneşti. Numai că această lege a fost cumva elaborată la comandă politică şi foarte repede, fără a se face pe îndelete dezbateri şi consultări, în special cu profesorii, care lucrează nemijlocit şi vin în contact direct cu elevii.
– Puteţi argumenta această afirmaţie că legea a fost adoptată pripit?
– Foarte simplu, prin faptul că până în momentul de faţă, pentru ca legea să fie funcţională s-au făcut la ea peste 70 de modificări, prin alte legi sau Ordonanţe de urgenţă. În plus, trebuiau realizate foarte multe metodologii de aplicare care nu s-au mai elaborat sau au apărut prea târziu, motiv pentru care această lege nu şi-a atins obiectivul. 70 de modificări – este exagerat de mult…
Dacă este să vedem şi o faţetă pozitivă a acestui fapt putem spune că o modificare foarte importantă a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost adusă prin Legea 185/2020 care a scăzut numărul de elevi la clasă, treptat bineînţeles. Această reglementare aduce o îmbunătăţire a actului didactic şi protejarea locurilor de muncă ce ar fi dispărut datorită modificării planurilor cadru. De asemenea, prevede micşorarea numărului de elevi ce revine unui consilier şcolar, de la 800 la 500 de elevi sau 500 de elevi şi preşcolari sau la 300 de preşcolari. Desigur, vom insista foarte mult pe aplicarea acestei legi care mai precizează că norma cadrului didactic se poate completa cu maxim încă o jumătate, prin ore de pregătire pentru competiţii, olimpiade, ore remediale etc.
Dorinţa dintotdeauna a celor care lucrează în învăţământ este să se asigure o anumită stabilitate, care depinde şi de calitatea actelor legislative.
– Şi totuşi este unanim recunoscut că actuala Lege a educaţiei naţionale are şi părţi bune…
– Nu neg acest fapt. Spre exemplu, un lucru foarte bun este finanţarea sistemului de învăţământ cu minim 6% din bugetul de stat şi de la bugetele locale şi acordarea a 1% pentru cercetare.
Tot în actuala lege au fost enunţate pentru prima dată aspecte importante legate de formarea profesională (cea iniţială, cea continuă şi mai ales conceptul de formare pe tot parcursul vieţii), evidenţiindu-se modalităţi concrete de finanţare a acesteia, dar din fondurile statului şi nu din buzunarul profesorilor. Pentru că aşa este normal, ca angajatorul să suporte cheltuielile cu formarea iar Ministerul Educaţiei este probabil cel mai mare angajator din România. Deşi, prin această lege există obligativitatea ca la cinci ani colegii noştri să realizeze 90 de credite prin programe de formare, de cele mai multe ori erau obligaţi să le plătească din surse proprii, deoarece, ceea ce ofereau CCD-urile era insuficient, mai ales datorită faptului că nealocându-li-se sume suficiente, CCD-urile au fost nevoite să realizeze venituri proprii furnizând programe de formare cu plată. Toate acestea au dus la eşuarea unei idei generoase, aceea de formare profesională pe parcursul întregii vieţi.
Această lege are la bază foarte multe principii: cel al echităţii, al calităţii, cel al fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare până la principiul transparenţei. În teorie stăm foarte bine dar în realitate trebuie să spunem că aceste principii nu şi-au găsit întotdeauna aplicarea în practică.
– Desigur, atunci când ne gândim la noua Lege a educaţiei trebuie să luăm în calcul şi Proiectul naţional iniţiat de preşedintele Klaus Iohannis – „România Educată”.
– Da, pentru că între timp, amintindu-şi că a fost profesor, domnul Klaus Iohannis a iniţiat lucrul la acest document îndrumar, intitulat nefericit – după părerea mea – „România Educată”. Scopul era de a se indica ţintele şi strategiile pentru perioada 2018 (România Centenară) – 2030. Am participat efectiv în calitate de reprezentant al sindicatului în Comisia pentru învăţământul profesional şi tehnic la întâlnirile de la Palatul Cotroceni. Cea care s-a ocupat efectiv de coordonarea întregii activităţi a fost doamna consilier prezidenţial Ligia Deca, pe care am apreciat-o pentru competenţă, dar categoric am simţit că la un moment dat existau nişte limite politice. Când documentul a fost lansat oficial la Palatul Cotroceni, am fost puţin dezamăgit de faptul că, dacă din punct de vedere teoretic lucrurile erau cât de cât corecte, lipseau concret modalităţile de finanţare, deşi unul din cele 12 deziderate ale acestui document vorbeşte despre faptul că pentru educaţie se alocă resurse suficiente şi în mod transparent. În rest, sunt de acord cu faptul că sistemul de educaţie trebuie să formeze cetăţeni activi, că trebuie centrat pe nevoile elevilor, că trebuie să înceapă cât mai devreme şi să continue pe tot parcursul vieţii, că trebuie să fie echitabil, de calitate, flexibil, etic, echitabil, că profesorii sunt mentori şi facilitatori. Toate acestea sunt aspecte foarte corecte pentru a se ajunge la un învăţământ al timpurilor noastre, la unul performant.
Acest document se dorea a fi programatic, cu toate că a mai avut momente de stagnare datorate faptului că au apărut alte priorităţi. Anul trecut s-a schimbat din nou viteza, în sensul că s-a constituit şi o structură pentru implementarea acestuia. Premierul Florin Câţu era preşedintele acestei structuri, iar ministrul educaţiei era vicepreşedinte. După o nouă perioadă de lentoare, în momentul de faţă s-au reluat discuţiile şi s-ar dori elaborarea unor noi acte normative care să guverneze sistemul de învăţământ: Legea educaţiei în învăţământul preuniversitar, Legea învăţământului universitar, Legea statutului personalului didactic.
– Din câte înţeleg, există anumite discuţii în contradictoriu în legătură cu statutul personalului didactic?
– Reamintesc că am avut o Lege a statutului personalului didactic nr. 128/1997 pe care noi am considerat-o bună, dar din păcate, aşa cum se întâmplă în România, a trebuit să treacă foarte mult timp până să se aplice tot ce prevedea această lege. Acest statut reglementa drepturile şi obligaţiile personalului didactic, didactic auxiliar precum şi al celui de conducere, îndrumare şi control, punea în evidenţă condiţiile şi modalităţile de ocupare a posturilor, de încetare a activităţii, modul de pensionare, sistemul de perfecţionare şi evaluare, criteriile de normare şi salarizare, de acordare a distincţiilor, premiilor, aplicare de sancţiuni etc. În momentul de faţă, noi nu avem un statut al personalului didactic separat, ci îl găsim înghesuit în Legea 1/2011, şi asta ne-a şi costat anumite drepturi. Amintesc doar despre salariul de merit, care reprezenta 15% din salariul de bază, acordat pe un an, şi care a dispărut la comandă politică, în urma curbelor de sacrificiu la care a fost supus sistemul de învăţământ în 2009-2010, dincolo de tăierea salariilor cu 25%, care a reprezentat de fapt o pierdere de aproximativ 40%.
– Sunteţi mulţumit de modul cum decurg pregătirile pentru adoptarea noii legi a educaţiei?
– Dacă vorbim de dialog social, de transparenţă, de luarea în comun a deciziilor, noi, sindicatele, am fost într-adevăr invitate să venim cu propuneri, în special pentru statut, accentuându-se şi pe statutul social al cadrelor didactice. În perioada 21-24 martie suntem convocaţi în cadrul unor grupuri de lucru pentru a formula aceste propuneri. Ceea ce mi se pare însă ciudat şi sper să nu fie o capcană, este faptul că deocamdată nu avem un draft al noii Legi a educaţiei pe care să-l discutăm şi să ne spunem părerea. Ni se solicită propuneri dar le facem pe un teren viran. S-ar putea ca până la urmă să nu se ţină seama de aceste propuneri ale noastre, dar în schimb se va trâmbiţa că a fost un proces democratic, în sensul că s-a discutat şi cu sindicatele. Nu ar fi prima dată când s-ar întâmpla aşa ceva. Mă tem de această aparenţă a transparenţei.
– Cum vedeţi poziţia profesorului în aceste demersuri?
– Noi ne-am dorit ca întotdeauna la elaborarea unor documente de bază pentru sistemul de învăţământ să fie consultaţi cât mai mulţi profesori. Principalul beneficiar al educaţiei este elevul, dar cred c-ar trebui întărit şi rolul profesorului. Şi să-i vedem şi drepturile nu doar obligaţiile. Să-i întărim poziţia socială şi printr-o salarizare corectă pe măsura importanţei muncii depuse. Dacă şcoala românească are vârfuri şi obţine în continuare performanţe la concursuri şi olimpiade internaţionale, asta se datorează dedicaţiei, harului, sacrificiului multora dintre profesori. În acelaşi timp, tineri care au darul de a educa nu mai vin în sistemul de educaţie, ci se îndreapta spre alte domenii.
Îmi exprim speranţa că se va pleca la această lege de la realităţile noastre, de la cerinţele actuale şi cele viitoare ale societăţii româneşti, de la tradiţii, încercând să preluăm ceea ce este valoros. Pentru că trebuie să recunoaştem că, în învăţământ, unele aspecte au decăzut datorită multor factori, dar în primul rând celui politic, faptului că politicienii îşi văd mai întâi interesul personal.
– Dacă revenim la transparenţă, nu găsiţi că aceasta poate fi privită ca o umbrelă demagogică sub care se pot ascunde multe neajunsuri?
– Într-adevăr principiul sună foarte frumos… Dar să vă dau doar un exemplu. În fiecare judeţ se alocă un număr de posturi pentru personalul didactic auxiliar şi nedidactic. Pentru anul şcolar 2021-2022 acest lucru s-a făcut pe baza Ordinului de Ministru 5222/8 septembrie 2021. În judeţul Neamţ avem probleme şi conducerea Inspectoratului este mereu trasă de urechi pentru faptul că avem prea mult personal didactic auxiliar şi nedidactic. Noi am fost de acord să facem o redistribuire a acestui personal, în sensul că, să luăm de unde prisosesc şi să ducem acolo unde lipsesc. Lucrurile ar fi mai clare şi mai uşor de rezolvat dacă am şti şi noi ce prevede acest Ordin. Bănuim doar că acest calcul se face pe baza numărului de elevi şi pe costul standard, ceea ce nu este întru totul corect, deoarece trebuie să se ţină seama de specificul fiecărui judeţ. Noi suntem într-o zonă de munte, care are anumite particularităţi. Am căutat acest Ordin fără să dăm de el, nici nu a fost măcar publicat în Monitorul Oficial. Am căutat în zadar şi pe site-ul Ministerului Educaţiei. În concluzie, vom face o solicitare pentru că ne interesează de ce judeţul Neamţ este atât de blamat şi de ce Inspectoratul trebuie să stea cu frica în sân că vor urma reduceri ale acestei categorii de personal. Cam aceasta este transparenţa la noi!
– Există vreun regret al lunii care tocmai se încheie?
– Absolut, am un mare regret pentru luna martie, şi anume acela că nici acest an, la 27 martie, nu putem fi împreună cu colegii şi fraţii noştri de dincolo de Prut, pentru a sărbători 104 ani de la unirea Basarabiei cu România, care a fost primul pas în Marea Unire de la 1918. Din păcate acestea sunt condiţiile anul acesta şi nu îmi rămâne decât să îmi amintesc cu nostalgie cum am comemorat Centenarul la Seminarul Mănăstirii Neamţ, cu o întâlnire de suflet de o încărcătură emoţională extraordinară. Am sărbătorit apoi anul următor şi aniversarea celor 101 ani care a coincis cu celebrarea de 20 de ani a noii serii a revistei Apostolul. Îmi doresc ca în viitor această sărbătorire de 27 martie să devină o tradiţie.
A consemnat Gianina BURUIANĂ