Stimaţi prieteni, adunaţi întru cinstirea unei ctitorii ce a împlinit în această toamnă şaizeci de ani, dragă inimilor noastre, îngăduiţi-ne să vă adresăm, alături de un frăţesc salut, câteva cuvinte de departe. Speranţa noastră era să le rostim aici, între oamenii pe care i-am preţuit, între foştii noştri elevi, între colegii de cancelarie, dascăli de frunte ai şcolii româneşti. Dar suntem prea departe şi vestea despre această sărbătoare ne-a venit prea târziu.
La 15 septembrie 1953, în prima zi de funcţionare a liceului, Vsevolod Ruga, directorul secţiei serale, prima care lua fiinţă, m-a prezentat pe mine, Mihai Mancaş, elevilor seralişti, în prima mea oră de curs. Cei mai mulţi mă depăşeau ca vârstă, eu având doar douăzeci de ani. Unii dintre cei tineri aparţineau categoriei damnate atunci: erau copiii „duşmanilor poporului”, aduşi aici cu domiciliu forţat, să fie „reeducaţi” prin muncă fizică. Între ei, Rodica Dumitrescu, fiica aghiotantului regal Anghel Dumitrescu, cel care îl arestase pe mareşalul Ion Antonescu în ziua de 23 august 1944. Alături de ei, tinerii muncitori, localnici sau veniţi din toată tara, să construiască barajul marii hidrocentrale de la Stejaru. Chiar înainte de a intra în localul frumos al şcolii, îl cunoscusem, în curte, pe dragul meu Aurel Popa, care mă întrebase în ce clasă m-am înscris. Alături de străluciţii mei colegi de cancelarie, cărora le păstrez o permanentă preţuire şi vie amintire, şi eu, Alexandrina Mancaş, am avut şansa să slujesc această şcoală prestigioasă din Bicaz vreme de 15 ani. Şi eu făceam parte din „duşmanii poporului”, tatăl meu fiind deţinut politic în lagărul de la Dodeni. În acei ani, exclusă din facultate, am funcţionat ca profesor de educaţie fizică, dar şi de desen tehnic, alături de neuitatul Mihai Adamescu şi de Ernest Radulian, ridicând sportivi de înaltă clasă. Şi la sport, ca şi în toate privinţele, liceul nostru era fruntaş în regiunea Bacău, luptând de la egal la egal cu marile licee din Bacău, Roman şi Piatra.
Nu vă scriem acum doar pentru că am fost oameni ai şcolii acesteia, nici fiindcă aici, alături de unii dintre dumneavoastră, am trăit cei mai frumoşi ani ai tinereţii noastre şi acea dramatică epopee, plină de măreţie şi udată de sudoare şi de sânge, construirea marii hidrocentrale. Anii tinereţii şi prietenii mai apropiaţi ca fraţii nu se uită! Vă trimitem acest mesaj întru neuitarea celor de la început, aproape toţi plecaţi în veşnicie, ale căror nume ar trebui săpate în piatră, căci liceul a împlinit, iată, 60 de ani şi uitarea a început demult a lucra. Este prea bogată istoria acestei instituţii, vârsta ei a devenit respectabilă şi a venit timpul înfiinţării unui muzeu care să le spună mereu generaţiilor ce se succed că istoria nu începe cu ei, cum nu a început nici cu noi, cei din 1953, nici cu voi, cei de azi, povestea şcolii bicăzene fiind mult mai lungă, dar din păcate puţin cunoscută. Îi aducem un respectuos omagiu doamnei profesor emerit Veronica Mihăilescu, cea care, alături de soţul său, profesorul Vasile Mihăilescu, se numără între ctitori. Din cei de atunci, din prima zi, doar noi vieţuim încă, din voia Celui de Sus.
De aici, din inima Franţei, toate gândurile ni se îndreaptă către liceul tinereţii noastre, către toţi profesorii şi spre toţi elevii care au dus faima şcolii lor în toată ţara şi peste fruntarii, spre bicăzenii cu care am împărţit şi pâinea pe cartelă şi marile bucurii, irepetabile în istoria locului, către prieteni şi cunoscuţi. Ei au creat şi susţin nu doar un munte de beton, barajul, ci o istorie de lacrimi şi de lumină! Iar domniilor voastre, cei care sărbătoriţi împlinirea a 60 de ani ai liceului, concetăţeni şi oaspeţi, vă trimitem urarea de a continua cu tenacitate şi speranţă ceea ce am pornit noi în anii 50 ai veacului trecut!.
Vivat, crescat, floreat, Alma Mater Bicazeşis!
Alexandrina Camelia şi Mihai Emilian MANCAŞ
Octombrie 2013, Nevers, Franţa