Recurs la patrimoniu (VI)

1916, Marcel Iancu fondează la Zürich împreună cu Tristan Tzara şi alţi artişti mişcarea Dada

În octombrie 1912 a editat împreună cu Tristan Tzara şi Ion Vinea revista Simbolul de nuanţă simbolistă. Erau foarte tineri şi la prima colaborare. Elev al lui Iosif Iser între anii 1910-1914, va pleca la Zürich să studieze arhitectura la Institutul Politehnic.

În Cabaretul Voltaire, organizat de Tzara, va participa în ziua de 6 februarie 1916 la naşterea Mişcării Dada, ce-şi propunea demolarea a „tot ceea ce este în momentul actual”. În acelaşi timp, numele lui va figura în alte două-trei mişcări ce-şi propuneau înnoirea creaţiei artistice, rămânând, însă, credincios principiilor dadaiste. În 1919, la Basel, înfiinţează împreună cu Hans Arp şi Alberto Giacometti grupul Artiştii radicali. Revenit în ţară, a iniţiat împreună cu Ion Vinea şi Jacques Cousin apariţia revistei Contimporanul. Ca artist a fost extrem de activ, participând la expoziţiile Contimporanului şi la numeroase expoziţii internaţionale în capitalele europene.

Credincios crezului înnoitor, va colabora şi cu alte grupări ce promovau modernismul, precum Grupul de artă şi Criterion. Ca arhitect a proiectat, din 1927 vreme de 15 ani, primele case funcţionaliste inspirate din constructivism. Semnalul fusese dat la finele anilor 30, când, alături de Horia Creangă şi Octav Doicescu, publicase manifestul Către o arhitectură a Bucureştilor. Norii grei ce se abăteau peste Europa l-au determinat, în anul 1941, să se stabilească definitiv în Palestina. După înfiinţarea statului Israel, se afirmă ca profesor şi animator al vieţii culturale.

Organizează grupul Orizonturi noi şi o societate de creaţie artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în 1952 la Bienala din Veneţia. În anul 1967 este laureat al premiului Israel.

Noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul simţ aşa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine. (Marcel Iancu)

1918, George Constantinescu a elaborat teoria sonicităţii

Savantul, comparabil doar cu Nicolae Tesla, a fost un student strălucit al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti. La începutul activităţii sale, în România, a promovat, împreună cu Tiberiu Eremia, betonul armat, printre clădirile construite figurând Palatul Patriarhiei, Cazinoul şi Moscheea Carol I din Constanţa, Hotelul Athénée Palace. Plecarea în Anglia, unde s-a şi stabilit, a semănat cu o descătuşare excepţională a imaginaţiei, reuşind, practic, o invenţie pe lună şi circa 400 de brevete! Marea lui realizare, ce contrazice şi în prezent unele teorii ale fizicii, cum ar fi incompresibilitatea lichidelor, poartă numele de Teoria Sonicităţii.

Pe baza ei, genialul inventator român a conceput mecanismul de tragere cu mitraliera printre palele elicei, utilizat cu uriaş succes de aviaţia britanică în Primul Război Mondial; perforatorul sonic cu vibraţii de înaltă frecvenţă; cutia de viteze automată, dar şi primul automobil fără cutie de viteze; convertorul de cuplu; motorul sonic.

De la această teorie a pornit alt român genial, Ion Basgan, inventatorul „forajului sonic direcţional”, metodă care stă încă la baza forajului modern. În 1926 revista The Graphic l-a inclus în tabloul cu portretele celor mai importanţi savanţi. Cu puţini ani înainte, în 1920, Academia Română l-a ales printre nemuritori. Trebuie menţionat faptul că multe dintre demonstraţiile sale teoretice sunt şi astăzi secret de stat în Marea Britanie.

Una dintre problemele fundamentale ale ingineriei mecanice este aceea de a transmite energia disponibilă în Natură, după o transformare potrivită, la un punct oarecare unde ea poate fi întrebuinţată pentru a produce lucru util. (George Constantinescu)

1923, Elvira Popescu a debutat pe scena teatrului parizian De la Michodière

Absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, unde îl avusese ca dascăl pe Constantin Nottara, a jucat câteva roluri la Teatrul Naţional, pe scena căruia a urcat încă de la vârsta de 16 ani. La 18 ani va interpreta un rol în primul film românesc Independenţa României.

În capitala Franţei va fi muza lui Colin Barbie du Bocage, autor de piese uşoare pe care le semna cu pseudonimul Louis Verneuil, care a scris mult, special pentru ea. De la prima apariţie, „L’accent d’Elvira Popescu” a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o „Reine du Boulevard”, „Notre Dame du Théâtre”. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a mai jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă ţineau afişele cu anii, fiind extrem de solicitată de public.

Unele dintre ele au depăşit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori sau actriţe. Elvira Popescu a condus Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny. A avut o carieră prodigioasă şi în cinematografie, jucând în 26 de filme.

Fermecătoare şi la o vârstă înaintată, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară şi politică (de toate nuanţele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum şi mulţi alţii, se numărau printre cei care o priveau şi o ascultau fermecaţi. A jucat în filmele La Présidente, Ils étaient neuf célibataires, Austerlitz, Plein Soleil ş. a. În 1987 a primit premiul Molière, iar în 1989 a fost decorată cu Legiunea de Onoare în grad de comandor.

Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau. (Jerzy Toeplitz, critic de film)

Red.