Moto: „Nu putem concepe existenţa poporului român fără Nistru” (I. I. C. Brătianu)
Acum când aniversăm 100 de ani de la Marea şi Dreapta Unire, a tuturor românilor, se cuvine să rememorăm şi să cinstim, după dreptate şi bunăvoinţă, faptele înaintaşilor trăitori la poalele Ceahlăului, contribuţia acestora la marele act istoric de acum un secol.
Stau mărturie, în sensul celor arătate, activitatea aşezămintelor monastice întemeiate pe teritoriul fostului ţinut Neamţ, unde s-au născut mari oameni de cultură precum Creangă, Conta şi mulţi alţii, în special a mănăstirilor Neamţ şi Bistriţa, prin răspândirea creaţiilor religioase şi istorice de aici, în tot spaţiul românesc, european şi chiar mondial. Prin aceasta se confirmă, fără a exagera, modesta contribuţie a acestui judeţ, prin instituţiile sale religioase dar şi laice, a oamenilor de cultură „plămădiţi” în pământul acestor meleaguri, plin de istorie şi legendă, numit „Elveţia Ţerii Româneşti”.
La loc de cinste, aşa cum vom demonstra în rândurile ce urmează stă mărturie contribuţia dascălilor din această parte de ţară la susţinerea şi realizarea Unirii Basarabiei cu România.
În această luptă, în orientarea şi pregătirea ei, alături de fruntaşii transilvăneni refugiaţi în Regat, din rândul cărora s-a detaşat Onisifor Ghibu, care a procurat o tipografie cu litere latine editând şi ziarul „Ardealul”, au tipărit abecedare şi cărţi în limba română la care au contribuit şi dăscălii nemţeni. Când, spre sfârşitul anului 1917 s-a declanşat asaltul final pentru Unirea Basarabiei, învăţătorii nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Kirileanu, Petru Gheorgheasa etc, au plecat în Basarabia, unde împreună cu alţii s-au alăturat pedagogului ardelean în demersul său privind unirea teritoriului dintre Prut şi Nistru cu ţara mama.
Dascălii satelor basarabene au avut prilejul să organizeze pentru confraţii lor de peste Prut „cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc”, să le vorbească despre personalităţile istorice şi de cultură ale neamului românesc, despre originea latină a locuitorilor spaţiului teritorial amintit şi, nu în ultimul rând, să-i înveţe şi să citească, după ani grei şi mulţi de rusificare.
Totodată, învăţătorii formaţi în acest mod „s-au dezbărat de mentalitatea filo-rusă şi au devenit apostoli ai redeşteptării naţionale a românilor” cotropiţi de Rusia ţaristă la 16 mai 1812. Tot cu ajutorul lor s-au organizat şi ţinut întruniri unde au discutat păsurile poporului şi s-au căutat soluţii „pentru îndepărtarea mizeriei”.
Nu mai puţin adevărat este faptul că situaţia de pe frontul ruso-german, din ce în ce mai dezastruoasă, mizeria care dăinuia, jafurile şi hoţiile la drumul mare, fac ca armata şi forţele laice din teritoriul moldav în discuţie, să-şi intre în atribuţiuni, tot mai conştientizate de menirea care revine în ideea „desprinderii de Rusia şi Unirii cu România”.
Şcoala nemţeană şi slujitorii acesteia au primit cu bucurie şi entuziasm unirea Basarabiei cu România. Sunt numeroase mărturii documentare care atestă asemenea manifestări. În timp ce în schiturile, bisericile şi mănăstirile din fostele judeţe Neamţ şi Roman se făceau slujbe acestui „măreţ eveniment”, în oraşele Piatra-Neamţ, Roman şi Târgu Neamţ precum şi în zona rurală au loc ieşiri cu torţe la aflarea veştii actului de la 27 martie 1918. Prefecţii celor două judeţe au dat comunicate imediat în ziua următoare a unirii, prin care se arată importanţa acestui act istoric, dar mai ales felul cum s-a votat unirea în capitala Basarabiei, Chişinău, şi cum a fost primită vestea în Vechiul Regat. Prezentăm în cele ce urmează, în rezumat, Comunicatul Oficial dat de prefectul de Neamţ, P. Rosetti Bălănescu, la 28 martie 1918, către toate instituţiile ţinutului din „Moldova de sub munte”, afişat în locurile publice, urbane şi rurale, cu specificarea că „la sate acestea au fost citite de învăţători în localurile de şcoală”, iar uneori în mijlocul sătenilor adunaţi ad-hoc.
Printre altele se spunea că „Unirea Basarabiei cu România s-a înfăptuit cu mare solemnitate şi în mijlocul unui entuziasm indescriptibil” şi că „după o deliberare de două zile, a dat în deplină cunoştinţă şi libertate, după ce au fost consultate toate fracţiunile politice şi comunităţile confesionale, un vot prin care se proclamă Unirea deplină a Republicii Moldoveneşti Basarabene cu Regatul României” şi că unirea „s-a proclamat prin 86 de voturi pentru, contra 3 şi 36 abţineri” de delegaţii Sfatului Ţării de la Chişinău. În încheierea comunicatului se preciza că „momentele au fost înălţătoare şi în adevăr istorice”. Şedinţa solemnă a fost urmată de un serviciu religios oficiat „la ora 8 seara la catedrală de către Arhimandritul Gorie, în prezenţa Episcopului Gavrilă, în mijlocul unei numeroase asistenţe”, fiind pomenit în afară de numele regelui şi „augustei familii”, mitropolitul României, Pimen, iar în curtea catedralei şi împrejurimi „staţionau zeci de mii de oameni care au făcut călduroase manifestaţii miniştrilor români şi fruntaşilor basarabeni”.
În concluzie, din scurtul nostru periplu al evenimentului de acum un veac de la Chişinău, putem afirma că dascălii din vatra strămoşească a meleagurilor dintre Bistriţa, Moldova şi Siret şi-au făcut pe deplin datoria în pregătirea şi susţinerea actului istoric de unire a fraţilor basarabeni cu ţara, cu precizarea că izbucnirea revoluţiei ruse din februarie 1917 a deschis perspectiva eliberării pământului dintre Prut şi Nistru de sub dominaţia străină şi unirii cu România.
Ea a fost ocazia şi nu cauza unirii Basarabiei cu ţara de acum un secol: 27 MARTIE 1918.
Cinste şi pioasă amintire pentru aceşti corifei ai învăţământului nemţean care au pus mintea şi umărul pentru reîntregirea României Mari.
Prof. Gheorghe RADU