De când e şcoala şcoală, se inovează mereu în didactică. Din nevoia de sporire permanentă a eficienţei în instituţia şcolară, mai întâi empiric, apoi cu ştaif ştiinţific, se studiază, se experimentează, se inovează în raporturile dascălului cu ucenicul şi ale elevului cu avantajele, dezavantajele şi constrângerile diverselor chipuri ale şcolii.
O istorie a învăţământului este la fel de plină de evenimente şi la fel de palpitantă ca istoria cea mare, a victoriilor şi a înfrângerilor omului, în lupta sa pentru idealuri mereu mai înalte şi mai dificil de atins. Căci, la urma-urmei, chiar şi truda pentru o bucată de pâine, pe care se întâmplă să nu o ai şi să o doreşti, este o luptă pentru un ideal. Prin urmare, nu mi-am propus să trec în revistă, nici măcar rezumativ, istoria milenară a raporturilor între formatori şi subiectul muncii lor, modesta mea încercare oprindu-se la tentativa de a povesti cum mor în epoca noastră unele inovaţii necesare.
În acest scop, voi aminti că, în raporturile între dascăl şi ucenic, există o luptă, tot milenară, între vechi şi nou. Dar nu totdeauna ce-i vechi este rău şi nici noul nu e, obligatoriu, o marcă a binelui. Din fericire, ereticii şcolii nu au fost arşi pe rug. Dar nici bine nu le-a fost.
Sunt incomodat, referindu-mă chiar şi la un trecut nu prea depărtat, de introducerea năvalnică şi adesea inutilă a unor denumiri noi, de la reînviatele latine până la cele cool, englezeşti, pentru nişte realităţi multiseculare, deci vechi, altfel botezate în anii când mă preocupau aproape maladiv căile de eficientizare a şcolii româneşti, o boală de care vinovaţi au fost aproape toţi dascălii mei, îndrăgiţi (Cei mai mulţi.) sau detestaţi (De fapt numai doi.), începând cu învăţătoarea din clasele primare şi terminând cu eminentul pedagog Virgiliu Radulian, fost director al Liceului din Bicaz între anii 1958 – 1963.
Moda neologismelor sonore şi invazia formelor fără de fond nu sunt numai suferinţe ale şcolii, ci ale întregii deveniri româneşti, şi a fost observată de Titu Maiorescu încă din veacul al XIX-lea.
Un exemplu banal din graiul actual: De cum ne oprim la cuvântul „democraţie”, aplicat automat pe societatea noastră contemporană, băgăm de seamă (sau, mai ales, nu) că folosim un termen fals. Dacă admitem sensul vechi, exact, al cuvântului, avem în vedere „puterea demosului”, creaţie a Atenei antice, adică doar puterea atenienilor din „demos”, ci nu a tuturor trăitorilor, fiind excluşi meteci şi sclavii. Prin urmare, folosirea vocabulei „democraţie” pentru lumea de acum este eronată. Dar ca figură de stil ar merge …
Aşa şi în didactică. Repugnându-mi barbarismele, voi folosi în cele ce urmează termenii valabili în deceniul al şaptelea din secolul trecut, chiar şi pentru realităţi moştenite şi numite azi altfel. Probabil că va trebui să pun un glosar la sfârşitul acestor rânduri. Rămâne de văzut. De gustibus …
În sinteză, pentru amintita relaţie între formator şi subiectul muncii sale, sunt de observat câteva scheme universale: a. Un elev, un formator (pedagog, guvernantă etc.). b. Un elev, mai mulţi formatori (profesori). c. Mai mulţi elevi, un formator (educator sau învăţător). d. Mai mulţi elevi, mai mulţi formatori (profesori).
În epoca noastră, din cauze bine cunoscute, s-a generalizat instituţia şcolară în care elevii sunt grupaţi în mici colectivităţi (să le numim grupe ori clase), conduse, potrivit treptelor de formare, de către educatoare în grădiniţe, de învăţători în şcoala primară şi de profesori, în gimnaziu şi liceu.
Mecanismul este simplu. Un grup de copii/adolescenţi de aceeaşi vârstă; o încăpere în care ei îşi desfăşoară activitatea, câte 4-6 ore pe zi, cinci zile pe săptămână, de-a lungul unui an sau mai multor ani şcolari; unul sau mai mulţi formatori, care intră succesiv în clasă, după un orar, cu sau fără de materiale auxiliare asupra lor, şi realizează, după posibilităţi, activitatea formativă (dar mai ales informativă).
Nu e un secret pentru dascăli că, dincolo de avantaje, acest mecanism străvechi are nenumărate hibe. Poate că o singură disciplină, matematica, excesiv dominantă în zilele noastre, este oarecum satisfăcută, fiindcă îşi rezolvă aproape toate sarcinile informativ/formative doar cu tabla neagră şi cu creta sau cu substitutele noi, electronice, ale acestor unelte arhaice.
Pentru observatorul de bun simţ se ivesc însă multe nedumeriri. Iată câteva, apărute încă din primii mei ani de muncă şi intensificate până la obsesie în vremea când am condus liceul din Bicaz şi „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ.
Lecţiile de literatură română şi universală în săli lipsite de biblioteci adecvate, bogate, şi fără de aparatură fono-video de ultimă generaţie? Caragiale fără de proiecţii cu capodoperele sale, interpretate de giganţii teatrului românesc? Dar uriaşul Shakespeare?
Limbile străine fără de laboratoare fonice, plurivalente?
Lecţiile de biologie, fizică, chimie, geologie, astronomie etc. ţinute în clasă, nu în laboratoarele de profil, cu veşnicele şi arhaicele expuneri, realizate cu mai mult sau mai puţin talent retoric, agrementate arar cu unele aplicaţii, puţine la număr?
Lecţiile de muzică fără de instrumentele muzicale necesare şi fără aparatura audio-video? Profesorul de muzică vorbeşte despre capodoperele lui Verdi şi nu poate proiecta pe ecran larg scene din „Aida”?
Geografia doar cu o hartă aninată în cui, în faţa clasei? Istoria fără de bogăţia ilustrativă, audio-video, aflată la discreţie în filmografia naţională şi mondială şi fără de o bibliotecă bine înzestrată?
La aceste întrebări, şcoala clasică dă răspunsuri total neconvingătoare. Sau nici un răspuns.
Ideea de a înlocui cu altă structură tipul de şcoală „clasică”, organizată doar în săli de clasă, cu elevi, profesor, tablă şi cretă, de a pune în loc un alt chip de organizare a vieţii şi muncii elevilor şi dascălilor, mult mai eficient, poate chiar revoluţionar, s-a născut treptat, în ani lungi de meditaţie, de lecturi (unele clandestine în acea vreme) şi de studiere directă a noutăţilor în didactică din ţările occidentale avansate, mai ales în Franţa, Finlanda, Germania şi Elveţia.
Aşa s-a conturat proiectul pentru ceea ce am numit a fi „Şcoala cu cabinete pe specialităţi, pentru fiecare profesor, cu laboratoare şi ateliere”, proiect realizat la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, în anii 1970-1976.
Trebuie să menţionez de la început că proiectul a fost gândit în amănunt, pentru gimnaziu şi liceu, la Bicaz, ca succesor al unui alt proiect îndrăzneţ, iniţiat şi aplicat începând cu anul 1963, cu deosebit succes, tot la Bicaz, şi anume „Introducerea treptată a profesorilor de diferite specialităţi, în locul învăţătorilor, în clasele primare”.
O instituţie care cuprindea clasele primare, gimnaziul şi liceul (de preferat), cum era cea de la Bicaz, ar fi fost ideală pentru noul experiment, pe cât de îndrăzneţ (primul de acest fel în România), tot pe atâta de dificil, din multe puncte de vedere. Dincolo de dorinţa corpului didactic bicăzean de a pune în practică proiectul, organizarea funcţională a întregului mecanism al şcolii şi mai ales înzestrarea materială costisitoare puneau uriaşe probleme unui orăşel cu posibilităţi financiare şi locative foarte limitate. Eram totuşi pe punctul de a începe pregătirile necesare şi direcţia fabricii de ciment din localitate promitea să ne dea sprijinul necesar, cum făcuse totdeauna.
Numai că, surprinzător, în dimineaţa zilei de 13 iunie 1969, potrivit manierelor nu tocmai prietenoase ale vremii, am fost invitat la conducerea judeţului şi, după o convorbire spartană de zece minute (în care timp, cred că am rostit doar zece cuvinte) cu profesorul doctor Constantin Potângă, diriguitorul politic al culturii nemţene, cu profesorul Dumitru Bârlădeanu, vicepreşedinte de judeţ, şi cu Jean Crăciun, inspectorul şcolar general, sunt numit pe loc director la „Petru Rareş”, liceu cu o istorie bogată, care în acel an sărbătorea un secol de la înfiinţare.
Obligaţiile numeroase, câteva luni pentru organizare, apoi desfăşurarea şi protocolul înalt, impuse de sărbătorirea centenarului, nu-mi dădeau timp şi loc pentru inovaţii didactice. Dar, neştiut de colegii de cancelarie, în acele condiţii dificile, (anul şcolar 1969-1970), am studiat temeinic mediul uman şi material în care trebuia să lucrez, condiţiile complicate în care puteam ori nu puteam implementa planul ambiţios pomenit mai înainte.
Pe cât de ispititoare şi chiar convingătoare era compoziţia excelentă a corpului didactic, alcătuit din profesori de elită, cu bună experienţă în muncă, tot pe atât de îngrijorătoare erau condiţiile potrivnice, organizatorice şi materiale, în care funcţiona liceul.
Faptul că profesorii, alergând în pauzele dintre lecţii, plimbau cataloagele prin oraş, era doar una dintre dificultăţile minore, mai mult pitoreşti şi quasiumoristice decât de structură serioasă a muncii noastre.
Pe scurt, şcoala funcţiona cu clase liceale, semănate în patru localuri, şi dispunea doar de un laborator vechi, pentru fizică, şi unul improvizat, pentru chimie. De aici trebuia să pornim, adică, din punctul de vedere material şi organizatoric, aproape de la zero.
(Va urma)
Mihai-Emilian MANCAŞ