La Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca, într-un noiembrie care miroase a frunze umede şi nerăbdare adolescentină, s-a întâmplat ceva ce ar putea părea mărunt, dar nu este. Pentru câteva zile, holurile şcolii au devenit spaţii de reflecţie. Vocile elevilor au prins curaj, au urcat pe pereţi prin postere colorate, au vibrat în discuţii sincere şi au spus, răspicat: „Violenţa nu este putere.”
Campania „Fii vocea care opreşte violenţa în şcoală!”, organizată de profesoara Tatiana Mitrofan, nu a fost doar o acţiune planificată în calendarul instituţiei. A fost, mai degrabă, o pauză necesară în care şcoala întreagă s-a privit în oglindă. A fost o invitaţie la a asculta şi a fi auzit, la a înţelege unde doare şi de ce, la a nu mai trece indiferent pe lângă suferinţa celuilalt.
La intrare, elevii au expus o galerie de mesaje anti-violenţă. Erau acolo desene, colaje, cuvinte decupate, metafore vizuale. Unele naive, altele surprinzător de mature. Fiecare poster era un fel de mărturisire: „Şi noi vedem. Şi noi simţim. Şi nouă ne pasă.” Uneori, arta spune ceea ce noi evităm să formulăm.
Într-o altă zi, elevii de la Colegiu şi cei din clasa a 9-a de la Gimnaziul „Dumitru Matcovschi” au discutat despre bullying. Fără profesori care să domine dialogul, fără formule sterile. Doar elevi care, cu timiditate la început, apoi cu tot mai mult curaj, au povestit despre momente în care au fost martori sau ţinte ale agresivităţii.
S-a vorbit despre glume care nu sunt glume, despre tăcerea care doare, despre etichete care rămân lipite ani întregi. Şi s-a înţeles, poate mai profund ca oricând, că violenţa nu începe cu pumni, ci cu un cuvânt aruncat nepăsător.
Campania s-a încheiat cu „Ziua Respectului”, o zi despre gesturi mici: un salut cald, o întrebare sinceră, o privire care nu evită, ci încurajează. A fost poate cea mai simplă activitate, dar şi cea mai necesară. Pentru că respectul nu se predă. Respectul se trăieşte.
Ceea ce s-a întâmplat la Colegiul „Mihai Eminescu” este mai mult decât o campanie. Este un memento că şcoala poate fi nu doar locul unde se învaţă formule şi teoreme, ci şi locul unde, pas cu pas, se învaţă viaţa. Unde vulnerabilitatea poate fi împărtăşită. Unde tăcerea poate deveni voce. Unde vocea poate deveni schimbare.
Poate că violenţa nu va dispărea peste noapte. Poate că adolescenţii vor continua să se ciocnească de nesiguranţele lor. Dar, atâta timp cât există astfel de iniţiative, există şi speranţă. Iar speranţa, la rândul ei, este o formă de curaj.
Ludmila DUBCIUC,
director adjunct, Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca