Trauma în era digitală

De regulă copiii se feresc să spună adulţilor despre ce experimentează neplăcut în mediul online, cei mai mulţi dintre aceştia declarând că preferă să se descurce singuri sau să vorbească cu prieteni de aceeaşi vârstă decât să ceară ajutor adulţilor, care i-ar certa sau învinovăţi tot pe ei.

Impactul experienţelor din mediul online, atât în privinţa conţinutului (dăunător sau ilegal) cât şi al interacţiunilor cu alte persoane, rămâne deseori subestimat de adulţii mai puţin interesaţi de tehnologie, iar efectele rămân ascunse până devin cu adevărat grave.

Trauma ce poate apare în condiţiile erei digitale nu depinde de evenimentul în sine sau de faptul că interacţiunea s-a petrecut în mediul online. Conflictele nesoluţionate şi abuzurile produc o cantitate enormă de energie care rămâne stocată în sistemul nervos al copiilor. Pericolul perceput de acesta determină instalarea, la nivel subtil, a unei lipse de siguranţă, care se va manifesta în senzaţii corporale şi în comportament.

O situaţie traumatică poate fi aceea care îl face pe copil să se simtă copleşit, să trăiască sentimente puternice de frică şi neputinţă, inclusiv atunci când acestea au loc în interacţiunile online: conţinut violent sau sexual accesat fără intenţie, jigniri, ameninţări, şantaj, presiune, solicitări indecente. Foarte des, aceste abuzuri din mediul online sunt însoţite de presiuni asupra copilului pentru a nu spune nimănui şi, de foarte multe ori, abuzatorii pot fi dintre cunoscuţii lor, aşa că riscul de a dezvălui poate fi considerat prea mare. În plus, din tendinţa lor de a recăpăta un oarecare control asupra situaţiei sau de a găsi o soluţie, copilul poate fi din ce în ce mai captivat de Internet.

În lipsa unei educaţii a copilului în privinţa siguranţei pe Internet, situaţiile în care să ştie cum să reacţioneze şi să ceară sprijin sunt percepute ca fiind prea complexe pentru capacităţile şi abilităţile lui şi se pot transforma într-o tragedie. În astfel de situaţii, mai ales trăite în izolare şi neîmpărtăşite unui adult de la care se aşteaptă să îl protejeze, percepţia, gândirea, emoţiile şi acţiunile victimei sunt tulburate şi pot ajunge până la dezorganizare sau disociere, o formă de a fi prezent fizic însă absent mental şi emoţional. Consumul psihic al copilului traumatizat este unul foarte mare şi nu îi mai rămâne energie pentru activităţile zilnice, chiar şi cele considerate uşoare pentru el înainte.

În situaţiile traumatice se declanşează automat mecanismul de supravieţuire: fugă, luptă sau îngheţare, mecanisme care ne ajută să rămânem în viaţă în faţa unui pericol real sau închipuit. În funcţie de apropierea şi încrederea acordate persoanei care îl abuzează pe copil, de frecvenţa interacţiunilor problematice, implicaţiile şi riscurile pe care copilul le anticipează şi rezilienţa lui la stres, efectele traumatice sunt mai mici sau mai mari. Marea diferenţă, în termeni de efecte, o constituie relaţia apropiată şi hrănitoare cu un adult iubitor, de încredere, capabil să facă faţă propriului disconfort şi care reuşeşte să fie cu adevărat alături de copil, aşa cum are el nevoie.

Simptome de retragere/fugă:

• Anxietate – stare de frică generalizată asociată cu neîncredere în persoane şi mediu;

• Depresie – sentiment de tristeţe, apăsare, amărăciune care persistă în timp;

• Fobie – frică excesivă faţă de un obiect, stimul sau faţă de contexte sociale;

• Izolare socială – evitarea relaţiilor cu alte persoane;

• Absenteism sau abandon şcolar.

Simptome de atac/luptă:

• Conflicte repetate în plan social cu alţi copii şi adulţi;

• Integrarea experienţelor virtuale violente în viaţa reală;

• Agitaţie şi comportament agresiv pe o durată lungă de timp şi necorelat cu etapa de dezvoltare la care se află copilul (muşcat, ţipat, îmbrâncit);

• Identificarea cu agresorul – repetarea comportamentului agresiv care l-a rănit faţă de o altă persoană considerată mai slabă decât el;

• Comportament erotic şi sexualizat cu alţi copii sau adulţi – punerea în act a traumei legate de expunerea la conţinut neadecvat vârstei sau a unei forme de încălcări ale limitelor intime;

• Timp din ce în ce mai extins petrecut online în încercarea de recăpătare a controlului sau de găsire a unei soluţii.

Simptome de blocaj/îngheţare:

Aceste semnale pot adeseori rămâne neidentificate sub aparenţa unui copil „bun şi cuminte”, „pe care nici nu simţi că îl ai în preajmă”. Comportamentul de „îngheţare” apare atunci când copilul nu simte că are vreo şansă de reuşită în faţa pericolului perceput şi, la un anumit nivel, el îşi doreşte „să dispară”.

• Corp rigid, tensionat, poziţie inertă, privire goală, faţă palidă, respiraţie superficială;

• Tendinţa de a trece neobservat – tăcut, introvertit, ascuns;

• Incapacitatea de a răspunde spontan şi fluid la stimulii din jur;

• Stare de apatie, plictiseală, lipsă de dorinţă şi voinţă;

• Reducerea sensitivităţii la stimuli (vizuali, auditivi, gustativi, kinestezici, olfactivi) conectaţi cu trauma;

• Disociere: absenţa prezenţei psihice în momentul de aici şi acum;

• Reducerea capacităţii de percepţie şi orientare în timp şi spaţiu.

Cu cât mai mulţi adulţi reuşesc să identifice urme ale traumei (datorită schimbării atitudinii copiilor), să consulte specialişti care să îi sprijine să răspundă acestora într-un mod eficient, cu atât copiii pot avea sprijinul pentru a descărca tensiunea acumulată în corp. Odată sesizate, este important să acţionăm cu tact, cu iubire şi blândeţe. Adulţii pot crea contexte de joacă prin care îi pot întreba pe copii cum se simt sau dacă îi preocupă ceva, arătându-le că orice ar fi pot rezolva împreună situaţia, restabilind astfel baza de siguranţă. În aceste interacţiuni pozitive şi sigure pentru copil, pot să apară şi descărcări uşoare ale sistemului nervos, sub formă de tremur, furnicături, râs, plâns, ţipăt sau căscat. Aceste semnale sunt binevenite şi îl ajută să elibereze din tensiunea acumulată şi astfel să iasă din „amorţirea” specifică traumei şi să revină în simţiri.

De cele mai multe ori copilul nu spune direct despre situaţia grea cu care se confruntă dacă este ameninţat de agresor sau nu este obişnuit să vorbească şi să fie ascultat fără ceartă de către adulţi. Adulţii trebuie să dea dovadă de empatie pentru că pentru el va fi o dovadă de mare curaj să facă aceste dezvăluiri şi poate dura un timp până poate să o facă. Din nefericire, cu cât trece mai mult timp de la o traumă cu încărcătură mare pentru copil, cu atât cresc şansele ca el să nu mai aibă acces conştient la situaţia iniţială şi să evite inconştient orice simte că are de-a face cu abuzul. În lucrul cu trauma, răbdarea, blândeţea şi paşii mici sunt elemente esenţiale pentru a-l ajuta să descarce tensiunea acumulată.

Pentru situaţiile delicate, se recomandă cu tărie ca adulţii să ceară sprijinul unui specialist în sănătatea psihologică a copiilor, iar în terapia şi recuperarea acestuia este esenţial să fie implicaţi membrii familiei dar şi diriginţii şi profesorii. (Adaptare după Programul „Ora de net” al Organizaţiei Salvaţi Copiii – România)

Gianina BURUIANĂ