Jubileul şi demnitatea unei instituţii

În octombrie 2015 s-a împlinit o jumătate de veac de când spaţiul cultural nemţean şi-a adăugat o nouă instituţie – Muzeul de Ştiinţe Naturale din Piatra-Neamţ –, devenită, în timp, o unitate de cercetare de prestigiu naţional şi, după cum vom vedea, cu ecou dincolo de fruntariile ţării.

Înfiinţarea lui avea să însemne, de fapt, continuarea pe o treaptă superioară a unor vechi tradiţii de cercetare şi cunoaştere a meleagurilor nemţene, de care se leagă numele unor neobosiţi cercetători precum Ion Simionescu, Ion Atanasiu, Leon Cosmovici, Mihai Stamatin, Mihai David, Mircea Paucă, Aristide Caradja, Gheorghe Grinţescu ş. a.

Prima încercare de a organiza în judeţul nostru un muzeu i se datorează lui Mihai Stamatin (1875-1922), profesor, om de ştiinţă şi publicist, fost director al Liceului „Petru Rareş” atât înainte, cât şi după Primul Război Mondial.

Vorbind de necesitatea unei asemenea instituţii, Mihai Stamatin atrăgea atenţia contemporanilor: Vremurile ne cheamă pe trepte de cultură mai înaltă decât cele pe care au fost până acum. Pentru satisfacerea acestei chemări e nevoie să apelăm la un număr mai mare de noi factori culturali şi mai cu seamă e de absolută nevoie să trecem din lumea vorbelor şi a iluziilor, în care am trăit până acum, la cea a faptelor reale. Intre factorii de propăşire culturală a unui popor, muzeele îndeplinesc un rol important.

Trecând la fapte, în anul 1920, Mihai Stamatin inaugurează în cadrul Liceului, Muzeul Regional Cozla în care erau expuse, într-o primă expoziţie, plante, roci, animale împăiate, dar şi vestigii antice şi medievale. Aceasta avea o menire redusă la nevoile de instrucţie ale şcolii, încât un muzeu la dispoziţia marelui public avea să se realizeze cu multe decenii mai târziu, după întemeierea celui de istorie, în 1934.

Ideea a fost reluată abia după Al Doilea Război Mondial şi-i aparţine acelei personalităţi de excepţie care a fost preotul şi arheologul Constantin Matasă. La propunerea sa, în septembrie 1960, se înfiinţează pe lângă Muzeul de Istorie, Secţia de Ştiinţe Naturale la care este numit ca muzeograf Mihai Ciobanu (1926-1994), biolog de formaţie, care activase până atunci ca profesor şi botanist al întreprinderii Plafar.

În actul de naştere al Muzeului, un rol hotărâtor l-a avut, însă, distinsul istoric Iulian Antonescu (1932- 1991), fost director al Muzeului Regional Bacău care, în acord cu părinţii săi, colonelul Gheorghe şi profesoara Eugenia Antonescu, donează statului actuala clădire a Muzeului, aflată atunci „la roşu”.

Odată cu finisarea clădirii, se declanşează şi acţiunea de achiziţie şi organizare a colecţiilor de paleontologie, botanică, entomologie, ornitologie ş. a., astfel că, în octombrie 1965, secţia se transformă în unitate independentă cu 11 angajaţi, printre care mă număram, ca muzeograf cu responsabilităţi de geograf şi geolog, alături de colega mea de facultate, Elena Florescu.

Anii de început au fost anevoioşi din lipsa sau precaritatea colecţiilor, dar şi a mobilierului adecvat. Îmi amintesc de amabilitatea şi bunăvoinţa cu care am fost dotaţi şi am primit donaţii de la cărturarul G.T. Kirileanu, de la directorul de atunci al Bibliotecii Judeţene, Eugen Drăgan, sau de colecţiile de mineralogie primite de la I. Mareş, profesor universitar, nemţean de origine, şi de fauna mezozoică din regiunea Hăghimaşului, oferită de profesorul dr. I. Preda de la Universitatea Bucureşti.

Au fost anii când unitatea a cunoscut o dezvoltare rapidă pe tărâm expoziţional şi de cercetare, devenind capabilă ca în noiembrie 1969 să-şi deschidă porţile marelui public. Fără să am vreo nostalgie pentru acele vremuri, dar comparând cu prezentul sumbru pe care-1 trăieşte instituţia, în acei ani Muzeul de Ştiinţe Naturale era unitate de sine stătătoare cu personalitate juridică, contabilitate proprie, administrator, dotat cu mijloace de transport şi fonduri pentru cercetările de teren şi pentru editarea de publicaţii. Salarizarea, în schimb, nu era deloc atractivă şi cei mai mulţi continuau să lucreze la aceste instituţii mânaţi mai mult de pasiune. Ba mai mult, salariaţii muzeelor, chiar doctori în ştiinţă fiind, nu erau asimilaţi cu categoriile de remunerare din cercetare.

Din 1969, de la deschidere şi până astăzi, expoziţia de bază a Muzeului, atât secţiunea geologică şi geografică, cât şi cea biologică, a fost constant îmbunătăţită atât ca material de colecţie, cât şi ca mod de realizare ştiinţifică, răspunzând astfel nevoilor de informaţie, instrucţie şi culturalizare a conaţionalilor noştri.

Expoziţia de bază introduce mai întâi vizitatorul în lumea regnului mineral şi a fenomenelor geologice care guvernează evoluţia scoarţei terestre prin ilustrarea principalelor procese implicate în acel concept revoluţionar care este tectonica globală cu teoria plăcilor tectonice.

Urmează evoluţia geologică a ţinutului nemţean, care se eşalonează din Paleozoic şi până în Cenozoic, evoluţie ilustrată în expoziţie prin material petrografic şi faună fosilă din zona cristalino-mezozoică de la vest, Oligocenul flişului carpatic şi a Sarmaţianului de platformă, din extremitatea estică a teritoriului. În această secţiune tronează harta geologică a ţinutului, realizată în relief, exponat sugestiv şi unic, de altfel, în muzeele din ţara noastră.

Fauna fosilă expusă în vitrine se completează în mod instructiv şi explicit cu paleolandşafturile specifice erelor geologice – Paleozoic, Mezozoic şi Cenozoic, realizate pictural de artişti plastici cu mare experienţă, respectiv Petru Arhire, Dumitru Bostan şi Mircea Ciacâru. Evoluţia geologică a ţinutului Neamţ se încheie cu exponate care privesc perioada Cua­ternarului, interesând omul preistoric cu industria lui litică, descoperită mai în toate staţiunile nemţene aparţinând Paleo- şi Neoliticului.

Aspectele de ordin geografic ale ţinutului Neamţ, care urmează circuitului, au drept sinteză o hartă geomorfologică, de asemenea în relief şi din nou o excepţie în modul de exprimare muzeistic a acestui soi de fenomene.

Problematica de ordin biologic impusă de particularităţile naturalistice ale ţinutului Neamţ este realizată în expoziţie prin mijloace clasice, dioramatice. Se poate aprecia că două dintre ele sunt cu adevărat monumentale, respectiv diorama Ceahlăului şi diorama cu Cheile Şugăului. Şi de data aceasta, fundalurile sunt opera artiştilor consacraţi: Doru Ulian şi, din nou, Petrică Arhire.

Expoziţia se încheie cu o invitaţie la drumeţie făcută prin intermediul unei hărţi în relief care rulează, prin mijloace electronice, diapozitive prezentând întregul fond turistic al judeţului nostru atât peisagistic, cât şi de ordin cultural-istoric. Este vorba de Cheile Bicazului, Lacul Izvorul Muntelui, Ceahlăul, lăcaşurile mo­nahale nemţene, muzeele şi casele memoriale ş. a.; harta este opera colegei mele Elena Florescu, azi doctor în etnografie şi autor al unor valoroase monografii de profil.

Patrimoniul actual al Muzeului prezintă un număr de 55000 de bunuri culturale din care 163 de tezaur. Pe domenii, colecţia de mineralogie constă în 1200 de eşantioane, cea de paleontologie 1062 de fosile, din care 900 reprezintă peştii fosili, cu 64 de holotipuri propuse ca piese de tezaur.

Piesele de tezaur din colecţia de peşti fosili reprezintă, de fapt, speciile noi pentru ştiinţă descrise din aria carpatică, incluzând masivele Pietricia, Cozla şi Cernegura, ducând dincolo de graniţele ţării nume româneşti, demne de istoria şi de antichitatea noastră geto-dacică.

O piesă de excepţie din colecţia care a consacrat această instituţie este exemplarul de Lepidopusglarissianus, un fel de peşte-şarpe descoperit pe valea Suceviţei şi donat Muzeului de către doctorul geolog Florinel Florea din Câmpulung Moldovenesc. A fost adus la Piatra-Neamţ sub forma a 24 de fragmente extrase din mama brună bituminoasă oligocenă, asamblat şi reconstituit cu multă migală şi pricepere de acelaşi Petrică Arhire, mână de aur, priceput la tot ce nevoia cerea.

Sunt de adăugat apoi cele 18.000 de exemplare din colecţia de Entomologie, 25000 de plante şi 1435 de vertebrate naturalizate; o atracţie deosebită o constituie cele două piese de vertebrate mari, elanul şi zimbrul, primul naturalizat de celebrul învăţător Costică Romanescu, iar zimbrul de Petrică Arhire.

Una din rarităţi o constituie apoi colecţia păsărilor de baltă apărute în zona Neamţului odată cu lacurile de acumulare hidroenergetice, colecţie donată de către academicianul dr. Dan Munteanu, fost cercetător al Staţiunii „Stejarul” de la Pângăraţi, actualmente preşedintele Comisiei Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române.

Aşa cum am consemnat deja, colecţia de peşti fosili a fost şi rămâne principala zestre care a înscris Muzeul în rândul instituţiilor de mare prestigiu din Europa şi chiar din lume. În afara colecţiei în sine, sunt trei teze de doctorat prin care s-a făcut cunoscut comunităţii ştiinţifice din afara graniţelor naţionale tezaurul paleontologic al Oligocenului carpatic. Un istoric al acestor cercetări care au dus faima Muzeului pietrean merită să fie cunoscut mai îndeaproape.

Toţi autorii care au avut ca obiect de studiu peştii fosili de la Piatra-Neamţ susţin că începutul în acest domeniu a fost făcut de către Leon Cosmovici, prin anul1883, când şi-a început aici investigaţiile şi care publica deja în anul 1887 prima lucrare cu titlul Păturele cu peşti din munţii Pietricica şi Cozla – Districtul Neamţ (oraşul) Piatra, publicată în Buletinul Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor din Iaşi.

Zăbovind puţin asupra autorului, am descoperit câteva lucruri cu totul inedite. Leon Cosmovici (1857- 1921) nu avea nimic comun cu geologia. Era profesor de fiziologie animală la Facultatea de Medicină din Iaşi, deţinând şi şefia catedrei de zoologie şi fiziologie de la Universitatea „A1.I. Cuza”. Era fiul preotului Ioan Cosmovici din localitatea Sasca-Suceava, sora sa, Maria Cosmovici, fiind mama lui George Enescu. Făcuse studii înalte la Collège de France şi a ajuns până la urmă membru al Academiei Române. Este considerat chiar fondatorul învăţământului de fiziologie animală din România.

Convertit, din pasiune, probabil, la paleontologie, avea avantajul pregătirii biologice, astfel încât, cu ocazia primului său studiu, şi-a pus câteva probleme, şi anume: peştii determinaţi sunt de apă dulce sau sărată, clima în timpul formării depozitelor care conservă resturile de peşti era rece, caldă sau stâmpărată şi, în final, dacă apele erau adânci sau nu, cu alte cuvinte dacă fauna este litorală, de adâncime, sau abisală.

Întrebările sale primesc, până la urmă, răspuns, ajungându-se la concluzia că specimenele descoperite de autor sunt de apă sărată, climă caldă şi de ape cu adâncime mică.

După cum se ştie, după prima sa lucrare, Leon Cosmovici renunţă la această pasiune şi donează colecţia Laboratorului de Geologie şi Paleontologie al Universităţii „A1.I. Cuza”, aşa că studiul sistematic al peştilor oligoceni din zona Neamţului este preluat de Ion Simionescu. Acesta publică o primă notă intitulată Asupra câtorva peşti fosili din Terţiarul românesc, descriind exemplare aparţinând la 9 genuri şi 8 specii, din care un gen şi trei specii noi pentru ştiinţă.

Acelaşi autor, în 1905, revine cu o nouă lucrare, ocazie cu care prezintă o specie inedită, Thynnus albui, denumire dată ca omagiu bunului său amic şi sprijinitor Nicu Albu, pe atunci prefect de Neamţ, ctitorul Grădinii Zoologice din localitate.

Preocupările în cunoaşterea faunei paleoichtyologice de la Piatra Neamţ sunt reluate, după Simionescu, din nou de un Cosmovici, fiul lui Leon, şi anume Nicolae Leon Cosmovici.

Din nou este vorba de o pasiune extraprofesională pentru că Nicolae Cosmovici (1889-1965), şcolit la Sorbona, a urmat tatălui, fiind profesor tot de fiziologie animală la Universitatea „AI.I. Cuza”, iar mai apoi la cea din Bucureşti.

Nicolae Leon Cosmovici se pare că este descoperitorul punctului fosilifer de la Agârcia unde, pe lângă peşti, a mai identificat lamellibranchiate, gasteropode şi insecte. Colecţia este rodul activităţii sale pasionate făcută în vremea vacanţelor studenţeşti. Rezultatele muncii sale sunt publicate în Arhiva din Iaşi în anii 1910 şi 1912, el determinând un număr de 14 specii, aparţinând la 10 genuri.

Nicolae Cosmovici în colaborare cu Mircea Paucă revin asupra Oligocenului nemţean, publicând câte o lucrare, în 1934 şi mai apoi în 1951, după ce în 1931 Mircea Paucă de unul singur mai determinase de aici patru specii noi pentru ştiinţă, descoperind pentru prima dată şi peşti mezopelagici cu fotofori.

Nu este lipsit de interes să menţionăm că în arhiva Muzeului, probabil prin donaţia făcută de Mircea Paucă, se află un manuscris, intitulat caietul de lucru nr. 4, rămas de la Nicolae Cosmovici din care se poate deduce precizia şi scrupulozitatea cu care acest meticulos cercetător îşi prelucra, din punct de vedere sistematic, materialul fosilifer şi cum îşi desena osteología pe hârtie după tot ce vedea, probabil, sub lupă.

În deceniul al patrulea al secolului trecut ne aflam deja la o jumătate de secol de la prima lucrare privind ichtyofauna fosilă din Oligocenul împrejurimilor oraşului Piatra-Neamţ. Erau anii când acest „Trimonţium” nemţean, Cozla-Pietricica-Cernegura, intra definitiv în circuitul valorilor paleontologice europene. Dar nu avea să rămână singur, pentru că, în anul 1934, în acelaşi circuit, intră şi plaiurile vâlcene, cu localitatea Suslăneşti. Aici, încă din 1926 lucra un alt împătimit al domeniului, geologul Mircea Paucă (1903-1988) ale cărui investigaţii s-au finalizat cu o teză de doctorat sub îndrumarea paleontologului de talie europeană Otto Abel, susţinută la Viena,

Teza va fi publicată în Anuarul Institutului Geologic în limba germană şi va lansa în circuitul european noi nume de sorginte românească, respectiv un gen şi 11 specii noi pentru ştiinţă, precum: Mrazeciamrazeci, Nemachilusmusceli, Serranussimionescui, Scombervoiteştii, Ammodytesantipai ş.a.

Publicarea tezei în limba germană îşi are povestea ei pe care o ştiu chiar de la profesorul Paucă. În primul rând ea fusese redactată deja în această limbă. Însuşi profesorul era vorbitor de germană. Deşi era din Băluşeni – Botoşani, făcuse Liceul „Honterus” din Braşov la dorinţa tatălui său, învăţătorul Dumitru Paucă, care-şi însuşise această limbă pe când, în primul război mondial, fusese prizonier în lagărele din Germania. Ulterior, exersase această limbă în preajma lui Ludovic Mrazec, în calitate de secretar particular al acestuia, şi, mai târziu, a lui Grigore Antipa, ambii filo-germani.

De fapt, spunea Profesorul, publicarea într-o limbă străină avea şansa introducerii preocupărilor românilor in circuitul ideilor europene pentru că, nu de puţine ori, din această pricină s-au pierdut mari şanse, aşa cum a fost în cazul lui N. Săulescu, descoperitorul insulinei sau a lui Ştefan Procopiu, cel cu magnetonul.

După monumentala sinteză a faunei fosile de la Suslăneşti din 1934, asupra domeniului se lasă o oarecare linişte, un hiatus de aproape cinci decenii, interval de nedumerire, probabil, pentru mulţi din specialiştii vremii printre care: Camille Arambourg din Franţa, Daniltshenko din Rusia, Anna Jerzmanska din Polonia, Jonet din Portugalia sau Sorbini din Italia.

În anul 1977 însă, are loc surpriza când se publică a doua sinteză semnată, de data aceasta, de Mihai Ciobanu care priveşte Fauna de peşti fosili din Oligocenul de la Piatra-Neamţ, monografie publicată în Editura Academiei Române. Lansarea ei, îmi amintesc, a avut loc la Biblioteca Judeţeană fiind prezentată de subsemnatul în prezenţa magistrului său, profesorul Mircea Paucă; de altfel, până la sinteză, autorul mai publicase deja trei note in 1969, 1970 şi 1976.

De fapt Mihai Ciobanu publica teza după un interval de două decenii pentru că preocupările sale începuseră în 1957 pe când era profesor de biologie în oraşul Piatra-Neamţ. Antrenase în activitatea de investigaţie a disodilelor şi a manelor bituminoase oligocene şi pe elevii săi de gimnaziu.

Îmi aduc aminte că între şcolari era o adevărată întrecere, unii făcând-o din pasiune, alţii din interes, pentru că descoperirea exemplarelor era recompensată cu note mari. Pentru nota maximă trebuia ca exemplarele descoperite să fie întregi şi forme rare şi, din acest punct de vedere, clupeidele nu intrau la socoteală, fiind frecvente, astfel că elevii deja ştiau să le deosebească. Mulţi din aceşti elevi au şi urmat apoi Geologia, cum este cazul celebrului alpinist pietrean Ticu Lăcătuşu.

Sinteza autorului prezintă sistematica faunei descoperite, dar şi aprecieri paleomediale. Fauna cuprinde lamellibranchiate, gasteropode, arachnidae, crustacee, peşti şi anume 26 de familii cu 44 de genuri şi 69 de specii, din care un număr de 29 holotipuri, adică forme noi pentru ştiinţă. La toate acestea se adaugă reptile, respectiv o broască ţestoasă.

Paleomedial, se ajunge la concluzia că fauna descoperită reprezintă toate zonele specifice mărilor actuale, epipelagică, mezopelagică, batipelagică, ilustrată de peştii cu fotofori, şi chiar abisală; în cea mai mare parte însă, fauna aparţine zonei bentonice.

Ca şi Mircea Paucă, prin monografia sa, Mihai Ciobanu vine să consacre pe plan european noi nume româneşti, amintind de plaiurile nemţene sau de personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre naţionale. Printre numele de holotipuri sunt de amintit: Scopeloidespaucai, Vincinguerriamacarovici, Eomyctophumcozlae, Caranxpetrodavae, Pinulothunuscernegarae, Priacanthuspietrensis ş.a; Paucă era înaintaşul său în ale paleoichtyologiei, iar academicianul Neculai Macarovici, conducătorul său de doctorat.

După trecerea doctorului Ciobanu în lumea umbrelor, în numele vechii noastre amiciţii şi colaborări, m-am simţit obligat să am în grijă viitorul acestui domeniu de cercetare în care Instituţia era demult consacrată. În consecinţă, la insistenţele mele, în anul 1994, prin concurs, a fost angajat la Muzeu, pe post de paleontolog, fostul meu student de la Facultatea de Geologie-Geografie, Sorin Baciu, care lucrase de la absolvire ca geolog la IPEG – Maramureş.

Ieşean la obârşie, dar montagnard declarat şi încercat alpinist, Sorin Baciu s-a introdus din prima clipă cu mare seriozitate în problematica domeniului, astfel încât, după numai câţiva ani, s-a înscris la doctorat cu un subiect vizând Studiul ichtiofaunei oligocene şi miocen inferioare din Pânza de Tarcău şi Vrancea-sectorul central şi nordic.

Cu acest subiect, în anul 2001 obţine titlul de doctor, avându-l conducător ştiinţific pe academicianul profesor Liviu Ionesi, iar în anul 2005 se transferă, prin concurs, pe post de lector la facultatea absolvită, încât în postul rămas vacant a fost încadrat un alt student de al nostru, Ionuţ Grădianu care, începând din anul trei de studii, lucrase alături de Sorin Baciu.

Familiarizat deja cu problemele cercetărilor paleoichtyologice, Ionuţ Grădianu se înscrie la doctorat, pe care-1 obţine în anul 2010, cu tema Studiul peştilor fosili terţiari din flişul dintre Valea Moldovei şi Valea Sucevei, sub conducerea profesorului doctor Ilie Turculeţ.

Odată cu consacrarea celor doi specialişti în domeniu, studiul peştilor fosili din flişul carpatic capătă un nou mod de abordare, o radicalizare totală a problematicii. Faptul se datorează iniţiativei luate de Sorin Baciu de a contacta toţi specialiştii din domeniu şi de a pune la punct programe comune, expediţii şi, mai ales, revizuiri sistematice pe baza analizei materialului fosil din toate colecţiile Europei.

Aşa s-a ajuns ca specialiştii pietreni să se constituie într-o echipă redutabilă de cercetători alături de J.C. Tyler de la celebrul Institut Smithsonian din Washington D.C., A.F. Bannikov de la institutul de Paleontologie al Academiei de Ştiinţe a Rusiei, F. Santini, cercetător la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris, Ruzena Gregorova de la Muzeul Naţional din Brno-Cehia şi Norbert Micklich de la Muzeul Naţional din Darmstadt – Germania.

Colectivul respectiv are deja o seamă de realizări, printre care expediţii paleontologice în depozitele terţiare din Valea Rinului şi Caucazul de Nord, finanţate de către National Geographic şi NATO în cadrul programului Life Science and Technology.

Lucrările comune sunt publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume. Deja două dintre lucrări, semnate de Baciu, Bannikov şi Tyler, abordând revizuirea familiilor Zeidae şi Caproidae, editate în anul 2005, au primit premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române. Pentru acest colectiv, schimburile de experienţă, expediţiile şi, mai ales, participarea la simpozioane şi conferinţe internaţionale au intrat deja în rutină.

Dar numele Instituţiei a trecut dincolo de fruntariile ţării şi datorită Anuarului, revistă editată vreme de mai multe decenii şi apărută în două fascicule, geologie-geografie şi biologie. În paginile sale au văzut lumina tiparului toate lucrările ştiinţifice care se prezentau în cadrul sesiunilor ştiinţifice de toamnă. Din păcate, după 1989, n-au mai apărut decât trei numere, în anii 1996, 2000 şi 2006; actualmente, lucrările cu profil geologic şi biologic sunt publicate în paginile revistei Memoria Antiquitatis, motiv pentru care s-au întrerupt şi schimburile de publicaţii cu unităţile de profil din ţară şi străinătate.

Am fost multă vreme redactorul responsabil al acestei reviste care, iniţial, a apărut sub numele de Studii şi Cercetări. A fost o muncă făcută din plăcere şi ataşament pentru instituţie, alături de doctorul Ciobanu, animatorul principal al acestei activităţi editoriale. Toate weekend-urile erau consacrate tehnoredactării şi corectării în şpalt -coloană sau pagină.

În anii aceia, Tipografia din Piatra-Neamţ era o subunitate a celei din Bacău şi nu avea în profil nici mijloace, şi nici preocupări de editare a cărţii, demers care era destul de pretenţios. Şi totuşi, aici s-au editat toate numerele de revistă.

Au fost anii în care am cunoscut lumea tipografilor, oameni de o demnitate profesională uluitoare şi de care doar ziariştii nemţeni îşi mai pot aduce aminte. Îmi vine în memorie, cu respectul cuvenit, figura linotipistului Orest Onciu care avea o rezistenţă ieşită din comun, culegând revista nopţile, în afara programului, şi care a fost răpus de cu vreme de saturnism, zeţarii şi paginatorii ambiţioşi şi mereu în concurenţă, Costică Stan şi Nea Ion Pătraşcu, maşiniştii Mihai Loghin, Ion Popescu şi Ion Rotaru, fostul primar al oraşului. Până şi la legătorie, îmi aduc aminte de doamna Meliţă, gureşă şi zgomotoasă, ce-şi punea în joc orgoliul de a-şi arăta măiestria, legând volume broşate, în piele sau rotunde la cotor. Nu-mi explic, dar, deşi erau şi pe atunci destule greutăţi, totuşi parcă lumea muncea cu mai multă osârdie şi-şi făcea din aceasta o satisfacţie cotidiană.

Graţie Anuarului cu cele două fascicule, geologie-geografie şi biologie, Muzeul a reuşii, înainte de 1989, să facă schimb cu 207 instituţii de profil sau de cercetare în domeniul ştiinţelor naturii, din 46 de ţări, de pe toate continentele lumii. Dintre ele, menţionăm:

AUSTRIA: Muzeele de Ştiinţele Naturii din Viena, Graz şi Innsbruck;

AUSTRALIA: Muzeul Naţional Victoria-Melbourne;

BELGIA: Institutul Regal de Ştiinţe Naturale-Bruxelles; Societatea Geologica a Belgiei;

BULGARIA: Universitatea din Sofia şi Academia de Ştiinţe a Bulgariei-Sofia;

CEHIA şi SLOVACIA: Cu un număr de 13 instituţii cu profil geologic, geografic şi biologic: dintre care Muzeul din Praga; Muzeul Naţional de Istorie Naturală-Praga;

GERMANIA: Schimb cu un număr de 14 instituţii similare, printre care Muzeul de Ştiinţele Naturii Humboldt-Berlin;

ITALIA: Schimb cu un număr de 17 instituţii:printre care Muzeul de Ştiinţe Naturale-Veneţia; Institutul Geologic-Milano; Institutul de Paleontologie – Milano;

JAPONIA: Muzeul Universităţii din Tokyo; Muzeul de Istorie Naturală Osaka – Osaka;

RUSIA: Academia de Ştiinţe-Moscova;

STATELE UNITE ALE AMERICII: Schimb cu 35 de instituţii muzeale şi de cercetare, printre care Muzeul de Istorie Naturală Smithsonian – New York;

SUEDIA: Academia Regală de Ştiinţe a Suediei – Stockholm;

 A trecut deci o jumătate de veac de când a luat fiinţă Muzeul de Ştiinţe Naturale din Piatra Neamţ, de când sunt, într-un fel sau altul, alături de această instituţie, din care, trei decenii alături de ctitorul ei, doctorul Mihai Ciobanu.

Am rememorat câte ceva din istoria acestui lăcaş de cultură şi ştiinţă şi s-a putut constata că el a avut încă de la înfiinţare un traseu ascendent, graţie tuturor celor care au slujit instituţia cu devotament şi dăruire profesională.

Am în memorie pe toţi cei care mi-au fost colegi şi colaboratori şi care au ostenit aici, de la şofer şi supraveghetori şi până la cei ce şi-au lăsat sau îşi vor lăsa numele în analele ştiinţei româneşti, toţi, deopotrivă, meritându-şi consemnarea în cartea de onoare a Muzeului, instituţie care ar trebui să poarte numele ctitorului.

Nimeni nu ar trebui uitat şi de aceea mă gândesc cu recunoştinţa cuvenită la regretatul Vasile Ionescu, fost cercetător la Staţiunea „Stejarul” şi colaborator al Muzeului, donatorul colecţiei entomologice şi autorul monografiei Vertebratele din România, Mihai Humă, învăţător, primul taxidermist al Muzeului, profesorul, dispărut şi el de cu vreme, Simion Teodorescu, botanist. Marin Voicu, doctor în biologie cu o teză privind paraziţii mamiferelor, doctor Nicoleta Nechita cu o teză de doctorat în botanică privind Flora şi Vegetaţia Munţilor Hăghimaş, profesorul Vasile Manolache, zoolog, doctor în biologie cu o teză de ornitologie, Dan Stănescu, azi profesor universitar, biolog Ion Ţuc, trecut de tânăr în lumea umbrelor, Constantin Podoleanu, entomolog, şi Maria Apetrei, entomolog, mulţi ani directorul Instituţiei,

Toţi, deopotrivă, rămân doar cu satisfacţia recunoştinţei pe care le-o poartă contemporanii şi, să sperăm, posteritatea pentru că, dacă ne gândim la confortul material, salarizarea personalului de astăzi a rămas ca şi acum 50 de ani, o ruşine a societăţii, a clasei politice ingrate şi din ce în ce mai periculos de sfidătoare. (NR preluare din volumul Istorii amalgamate, Editura Constantin Mătase, Piatra-Neamţ, 2015)

Martie, 2015, Piatra-Neamţ

Prof. dr. Constantin GRASU