În ultimii ani, termenul de încredere în sine este utilizat din ce în ce mai des. El a devenit un sinonim al reuşitei atât în plan personal, cât şi profesional. Deşi se formează încă din primii ani de viaţă, datorită ataşamentului faţă de mamă şi sentimentului de siguranţă trăit în cadrul familiei, încrederea în sine se poate nuanţa pe tot parcursul existenţei noastre prin experienţele trăite în mediul social. Dacă acestea sunt pozitive sau negative, în acelaşi sens se dezvoltă sau se diminuează sentimentul de încredere în sine.
Odată cu intrarea copilului în şcoală, cadrele didactice devin persoane cu o mare putere de influenţă asupra nivelului de încredere dobândit de micul şcolar până atunci în mediu familial. Atenţia lor este atrasă de personalitatea „doamnei învăţătoare”, care devine un puternic factor de influenţă şi îi ajută pe copii să se adapteze cerinţelor formale ale şcolii şi, implicit, ale societăţii. Amintirile care ne rămân din acea perioadă, stilul de lucru şi chiar orientarea profesională viitoare sunt de nenumărate ori datorate experienţelor acumulate în relaţia cu învăţătorul. Alături de acestea, adaptarea la grupul format de clasa de elevi, exersarea regulilor şi apariţia prieteniilor sunt, de asemenea, importante în formarea încrederii de sine.
În ciclul gimnazial, elevii se adaptează diverselor discipline, dar şi stilului diferit al profesorilor responsabili de predarea acestora. Modelul unic de autoritate al învăţătorului este înlocuit de diversitatea cerinţelor, câteodată contradictorii, ale profesorilor. Sentimentul de nesiguranţă apare din cauza lipsei de constanţă în stabilirea şi respectarea regulilor, iar elementul de echilibru devine grupul clasei. Influenţa grupului de prieteni, de obicei colegi de clasă, este din ce în ce mai puternică. La şcoală se duc lupte pentru supremaţie în cadrul clasei, iar reuşitele sau nereuşitele şcolare îşi pun amprenta asupra concepţiei despre sine. Este recunoscut faptul că un copil care nu reuşeşte la această vârstă să se simtă suficient de bun va face tot posibilul să arate că poate fi „cel mai rău”.
Liceul aduce cu sine, încă de la început, reuşita sau eşecul primului examen important din viaţa adolescentului aflat deja în plină criză de identitate. Încrederea în sine este greu încercată de adaptarea forţată atât la noua şcoală, la noii profesori dar mai ales la noii colegi de clasă. Presiunea creşte odată cu statutul social, perceput în mod diferit de către adolescenţi, în cadrul grupului de prieteni. De obicei, grupul de prieteni înregistrează o dinamică accentuată la această vârstă. Elevii de liceu vin în contact cu noul grup formal al clasei, dar şi cu anturajul format din clasele gimnaziale, care de cele mai multe ori este completat de relaţii create de apropierea de domiciliu şi întărite de petrecerea timpului liber.
Primii doi ani de liceu sunt tumultuoşi în privinţa comunicării şi relaţionării atât între elevi cât şi între aceştia şi profesori. Profesorii de liceu devin cu uşurinţă modele de caracter pentru adolescenţi şi au un rol foarte important atât din perspectiva disciplinei predate cât şi a atitudinii manifestate faţă de elevi. Ei sunt de multe ori incluşi în percepţia elevilor în două categorii: „aşa, da” şi „aşa, nu”.
Ultimii doi ani de liceu sunt mult mai liniştiţi din punctul de vedere al manifestărilor de personalitate, de cele mai multe ori nonconformiste, specifice perioadei anterioare. Elevii, deveniţi în mare parte majori, se concentrează frecvent pe parcursul profesional, dar şi pe cel personal. Grupul clasei este format, iar încrederea în sine este influenţată atât de profesori, cât şi de aprecierea prietenilor apropiaţi.
Persoanele responsabile de sedimentarea sentimentului de încredere în sine sunt evidenţiate şi din răspunsurile pe care le-au dat elevii clasei a XI-a F, din cadrul Liceului Economic „Alexandru Ioan Cuza” din Piatra-Neamţ, la întrebările adresate în scris de către doamna profesoară Gianina Buruiană: Cine sunt cei care mă ajută să-mi sporesc încrederea în mine? În ce mod? şi Ce rol joacă şcoala în acest algoritm?
Iată câteva dintre răspunsurile elevilor, concludente pentru tema încrederii în sine:
– Mama mea este unul dintre modelele mele în viaţă, mă susţine şi mă îndrumă, dar îmi şi explică atunci când greşesc. În liceu m-am descoperit, mi-am dat seama ce fel de persoană sunt, datorită profesorilor şi a prietenilor.
– În general, aceste persoane sunt rude sau prieteni pe care te poţi baza.
– Şcoala este foarte importantă deoarece ea este, pentru mine, cea de-a doua familie. Colegii şi profesorii mă ajută foarte mult să am încredere în mine. Profesorii mă ajută susţinându-mă şi motivându-mă întotdeauna, chiar şi atunci când greşesc.
– Şcoala şi familia au un rol important pentru sporirea încrederii în mine deoarece mă învaţă că în viaţă sunt situaţii, şi bune şi rele, iar acestea trebuie depăşite.
– Nu cred că ai neapărat nevoie de cineva pentru a-ţi spori încrederea în tine. O alegere potrivită pentru a şti de ce nu ai suficientă încredere în tine sau cum să-ţi sporeşti încrederea în tine este consilierea psihologică. Prin discuţia cu un profesionist şi efectuarea unor teste de dezvoltare personală poţi afla ce să faci pentru a-ţi spori încrederea în tine.
– Şcoala joacă un rol important în viaţa noastră deoarece acolo ne formăm şi avem parte de multe experienţe prin care poţi să-ţi câştigi sau să îţi pierzi încrederea în tine.
– Profesorii au un rol foarte important în viaţa copiilor. Un profesor bun va susţine elevul întotdeauna, indiferent dacă are cele mai bune sau cele mai rele note.
– O perioadă de timp am fost descurajată pentru că cei din jurul meu îmi spuneau că nu o să fac nimic cu viaţa mea, că sunt urâtă şi multe altele, dar profesorii de la şcoală m-au motivat şi m-au făcut să realizez că nu este aşa. După o perioadă de timp, le-am arătat acelor oameni că nu sunt aşa cum spuneau ei şi au rămas uimiţi.
– După părerea mea, şcoala joacă un rol foarte important deoarece un profesor sau un coleg te pot face să îţi câştigi sau să îţi pierzi încrederea în tine. Atunci când un profesor te apreciază pentru că ai învăţat foarte bine, îţi sporeşte încrederea, însă mai există mici excepţii, când un profesor te poate umili, pur şi simplu, încercând să râdă de tine, iar atunci încrederea în tine scade deoarece nu mai eşti sigur pe tine şi nu ai niciun sprijin din partea nimănui.
– Atunci când eu îmi pierdusem încrederea în mine, o doamnă profesoară a avut încredere în mine, chiar dacă eu nu mai aveam deloc. Ea m-a susţinut, m-a sprijinit şi mi-a redat încrederea pe care eu o pierdusem. Acest lucru a însemnat foarte mult pentru mine, deoarece a crezut în mine atunci când nimeni nu o mai făcea.
Iată de ce este important să ţinem cont în cariera didactică de influenţa pe care o avem în formarea caracterului unor copii, viitorii adulţi care se vor integra în societate, mai uşor sau mai dificil, poate şi datorită intersectării cu noi în traseul lor educaţional. De aceea, putem formula, orientativ, câteva modalităţi de dezvoltare a sentimentului încrederii în sine a elevilor în cadrul şcolii:
1. Conştientizaţi faptul că sunteţi modele de caracter pentru elevi, atât în cadrul şcolii, cât şi în afara ei şi comportaţi-vă în consecinţă. Nu uitaţi că exemplele negative de comportament, fie şi izolate, sunt mai persistente în timp decât cele pozitive.
2. Încercaţi să vă apropiaţi părinţii elevilor prin discuţii individuale planificate în timpul orei săptămânale de consiliere, alocată acestora. Trebuie invitaţi pe rând toţi părinţii, fără să ţineţi cont de rezultatele copiilor. O întâlnire individuală, faţă în faţă, o dată pe an, aproximativ un sfert de oră pentru fiecare elev, de preferat cu ambii părinţi ai acestuia, este mai eficientă decât zece şedinţe clasice cu părinţii. Este o şansă enormă de a cunoaşte cu adevărat elevul şi a-l sprijini atât în şcoală, cât şi în familie şi de a-i responsabiliza pe părinţi în raport cu şcoala, un parteneriat real şi funcţional.
3. În cadrul disciplinei predate, apreciaţi în mod real efortul, nu numai rezultatul învăţării. Utilizaţi autoevaluarea şi evaluarea încurajând identificarea punctelor tari şi punctelor slabe, dar mai ales a modalităţilor de îmbunătăţire a acestora. Acordaţi mereu o şansă de a fi mai bun, pornind de la obiective clare, realizabile şi bazate pe obţinerea progresului individual. Urmărind doar performanţa, mulţi elevi sunt descurajaţi, iar încrederea în sine este afectată de imposibilitatea de a fi, în mod real, „foarte buni la toate disciplinele”.
4. Temele pentru acasă trebuie dozate şi diferenţiate în funcţie de nivelul individual de pregătire al elevilor. Acasă, ei trebuie să poată să le facă singuri. Sentimentul de neputinţă în rezolvarea acestora se reflectă în diminuarea încrederii în sine până la renunţarea de a le face, considerându-le imposibile şi inutile. Atragerea părinţilor în rezolvarea temelor de acasă este un motiv de tensiune în familie, de suprapunere a rolului de părinte peste cel de profesor, şi are consecinţe nefavorabile pe termen lung atât în relaţia părinte-copil, cât şi în relaţia familie-şcoală. Totodată, verificarea de către profesor a temei date pentru acasă poate să evite însuşirea greşită a unor cunoştinţe. Neverificarea temei o face inutilă şi chiar poate duce la perpetuarea unor greşeli nesesizate la timp. Accentul pus pe calitatea şi nu pe cantitatea de teme îi apropie pe elevi de disciplina respectivă, o consideră mai accesibilă şi mai atractivă, ei sunt mai motivaţi şi mai încrezători în reuşita lor.
5. Disciplinarea pozitivă are un rol important în formarea caracterului elevilor de orice vârstă. Regulile trebuie stabilite în termeni pozitivi; accentuaţi ce comportament trebuie să aibă un elev şi nu ce este interzis. Dacă subliniem ce este interzis, elevul înţelege că în rest totul este permis şi de aici se poate pierde controlul situaţiei. Este recomandată ignorarea comportamentelor uşor nepotrivite şi sunt de preferat observaţiile făcute individual, prin apropierea de elevul care deranjează. Faptul că le atrageţi în permanenţă atenţia celor care deranjează în timpul orelor nu face decât să le ofere satisfacţie mai mare şi să întreţină comportamentele negative. Oricât de tare vă încearcă răbdarea, criticaţi comportamentul şi nu copilul. Un copil etichetat în mod negativ, mai ales de către un profesor, consideră că nu mai are nimic de pierdut şi devine foarte greu de controlat din punct de vedere comportamental. Încercaţi să-l abordaţi individual, imediat după ora de curs, 2-3 minute, în care să-l întrebaţi ce l-a determinat să se comporte nepotrivit şi să vă exprimaţi speranţa că în ora următoare se va comporta cum se cuvine, subliniind că aveţi încredere în el şi în capacitatea lui de a se controla.
6. Implicarea elevilor în activităţi extraşcolare – de tipul cercurilor la diverse discipline artistice şi sportive sau activităţi de voluntariat, care îi ajută să se integreze şi în alte grupuri, formate pe baza unor preferinţe comune pentru anumite discipline – le dezvoltă sentimentul de utilitate socială. Acolo întâlnesc şi alţi copii, din alte clase sau şcoli, iar aceste condiţii îi ajută să-şi crească nivelul de încredere prin discuţiile purtate pe teme atractive, iar atmosfera relaxată îi detensionează şi chiar pot lega prietenii constructive bazate pe relaţii de colaborare şi nu de competiţie, contribuind deseori la obţinerea unor performanţe şcolare remarcabile.
7. În situaţia în care întâmpinaţi dificultăţi în comunicarea şi relaţionarea cu anumiţi copii, după ce aţi epuizat toate metodele cunoscute, sau întâlniţi elevi care manifestă lipsă de încredere în forţele proprii, iar părinţii consideră că aceştia au nevoie de ajutor, se recomandă consilierea psihopedagogică în vederea identificării cauzelor şi găsirea unor soluţii de creştere a sentimentului de încredere în sine, factor de influenţă în succesul personal şi profesional.
În concluzie, încrederea în sine este construită pe tot parcursul vieţii. Se observă tot mai mult, în ultima perioadă, un interes crescut al adulţilor pentru participarea la cursuri de dezvoltare personală. Acest lucru este benefic la orice vârstă, dar să nu uităm că experienţele dobândite în copilărie, atât în familie, cât şi în şcoală, constituie baza formării personalităţii viitorilor adulţi şi contribuie la reuşita personală şi profesională a acestora.
Profesor psiholog Maria-Cristina ARAVEICEI