Începutul de primăvară a anului 2005 – mai precis, data de 24 martie – a îndoliat toată suflarea muzicală din România prin vestea decesului compozitorului Vasile Spătărelu, veste care s-a răspândit pretutindeni, cu iuţeala fulgerului. De mai multă vreme („Vreme trece, vreme vine” – Mihai Eminescu) era „curtat” de o boală de inimă şi de o „gută” de care se văita câteodată, mai în glumă, mai în serios, dorind să lase impresia că nu le dădea mare importanţă. Tocmai terminase de scris, în colaborare cu autorul acestor rânduri, finalul partiturii „Prelucrare corală la două voci” a Liturghiei psaltice în glas III, reluându-şi, după vacanţa de iarnă, cu intensitate, activitatea de profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, unde funcţiona, şi cea de colaborator şi îndrumător al multor muzicieni, profesori şi studenţi din principalele centre muzicale din ţară: Bucureşti, Cluj, Timişoara, Craiova, Oradea, Galaţi, Târgovişte sau Constanţa, unde era adesea întâlnit.
Să fi intuit oare că trebuia să se grăbească şi că nu-i va fi dat să-şi sărbătorească a şaizeci şi şaptea aniversare, nici să-şi vadă tipărit ultimul opus, care este o Liturghie, cu siguranţă Liturghia vieţii şi a morţii lui?
Maestrul Vasile Spătărelu – pe scurt, Made – era un artist vizionar şi nonconformist, care medita, fără a exterioriza, asupra sensurilor adânci ale vieţii, mai ales asupra inevitabilităţii „trecerii” fiinţei umane în teritoriile „fără durere, întristare şi suspin”. De aceea, asemeni altor mari artişti ai vremii, s-a hotărât să înfrunte destinul prin actul repetitiv al creaţiei artistice şi prin credinţa religioasă pe care o moştenise de la părinţi, creştini, din Oltenia. Din confruntarea cu destinul – adesea nemiloasă – s-a născut o operă muzicală plină de frumuseţe şi vitalitate, care conţine titluri şi pagini înscrise încă din timpul vieţii sale în tezaurul culturii româneşti. De asemenea, fondarea, de către Vasile Spătărelu, a reputatei şcoli ieşene de compoziţie muzicală reprezintă o altă biruinţă a artistului în lupta sa cu destinul. Confirmarea celor afirmate anterior vine şi din partea foştilor săi elevi, astăzi renumiţi compozitori, dirijori, instrumentişti, solişti vocali, profesori sau muzicologi din şirul cărora amintim doar câteva nume: Viorel Munteanu, Cristian Misievici, Teodor Caciova (compozitori), Anton Bişoc, Diodor Nicoară, Gheorghe Dumănescu, Ioan Bica, Leonard Dimitriu (dirijori), Cornel Solovăstru (solist şi profesor), Vasilica Stoiciu (muzicolog şi pianist) sau Viorel Bârleanu, profesor şi etnomuzicolog.
După dispariţia fizică a maestrului, doar plăsmuirile sale artistice păstrate în fonoteci „de aur” mai pot să ofere o imagine vie a personalităţii sale artistice cu valoare de unicitate în arta muzicală a ultimelor patru decenii ale veacului XX. De aceea, voi rememora (cu veneraţia pe care o datorează fostul student celui mai mare maestru muzical al său) numele unora dintre operele sale, mai ales pe acelea la a căror primă audiţie am participat de-a lungul anilor în sălile instituţiilor de artă din Iaşi (Filarmonica „Moldova”, Opera Română, Conservatorul „George Enescu”), instituţii care în mod constant i-au promovat creaţia, oferind interpretări de referinţă: Simfonietta (1964) şi Epitaf (2001) în domeniul muzicii simfonice, formidabilele Cvartete de coarde din anii 1961, 1974, 1981 (interpretate de renumita formaţia camerală Voces, compusă din fraţii Bujor şi Dan Prelipcean, Anton Diaconu şi Constantin Stanciu), liedurile Somnoroase păsărele, pe versuri de Mihai Eminescu şi Tatăl nostru, pe versuri de Dumitru Spătaru (1981) sau comedia Preţioasele ridicole după Molière, reluată la sfârşitul stagiunii 2004-2005 a Operei Române din Iaşi.
Cine ar putea da uitării poemele corale ale lui Vasile Spătărelu, considerate lucrări clasice ale genului încă din timpul vieţii compozitorului: Omagiu lui Picasso (1974) pe versuri de Florin Mihai Petrescu, Crizanteme (1980) pe versuri de Tiberiu Utan, Floare albastră (1982) pe versuri de Mihai Eminescu, Luna roşie (1985) pe versuri de Zaharia Stancu, Ciuleandra pe versuri populare, Pentru Tine, Doamne (2003) pe versuri de E. Ungureanu, sau suita corală Colinde pentru Alexandru (1991) dedicată fiului său, atunci când împlinea cinci ani.
După 1990, respectarea canoanelor artei socialiste nu mai era obligatorie, motiv pentru care este evidentă orientarea creaţiei sale înspre aria tematică spiritual-religioasă, aşa cum rezultă şi din lucrări muzicale deja citate, precum liedul Tatăl nostru, corul Pentru Tine, Doamne, sau lucrarea simfonică Epitaf, în care este prelucrat imnul bizantin Lumină lină (glas VIII) care se intonează la slujba de seară.
Abordarea sferei spiritual-religioase nu este – cum s-ar putea crede – un act de conjunctură, ci are la bază conştiinţa profund religioasă a compozitorului Vasile Spătărelu. Copilăria sa plină de privaţiuni, greutăţile de tot felul pe care a fost nevoit să le înfrunte, invidia confraţilor de breaslă, procesul prin care şi-a apărat – împreună cu alţi colegi – demnitatea de profesor şi artist, lecturile filosofice şi religioase, iată doar câteva elemente care explică motivele care au dus la întărirea sentimentului religios creştin în complexa personalitate a artistului.
Veridicitatea celor de mai sus este demonstrată şi de manuscrisul ultimei lucrări religioase a maestrului, menţionată anterior şi intitulată Liturghia psaltică în glas III şi prelucrarea corală la două şi trei voci (în curs de apariţie). În această creaţie, compozitorul renunţă la una din prerogativele sale (invenţia tematică) şi se limitează doar să prelucreze melodica de factură psaltică (autor, Florin Bucescu), fără a modifica structurile modale ale acesteia, ci străduindu-se să descopere cele mai potrivite înveşmântări armonico – polifonice.
Pentru a realiza prelucrări cât mai adecvate caracteristicilor modale ale glasului al III-lea şi pentru a respecta posibilităţile interpretative ale tinerilor mici şi mari din şcoli sau din corurile bisericeşti, Vasile Spătărelu a investigat o paletă largă de mijloace de expresie muzicală, selectându-le şi realizând o lucrare luminoasă, plină de optimism şi de originalitate. Uneori, monodia psaltică este lăsată să curgă după propriile-i legi, fără nici o intervenţie armonico – polifonică, iar alteori sunt folosite cu precădere mijloace polifonice (pedala sau isonul, canonul sau imitaţia simplă) în prelucrarea ei. În cele mai multe situaţii, maestrul a realizat o fericită îmbinare a mijloacelor armonice şi a celor polifonice, fără a absolutiza vreunul dintre acestea, ci descoperind soluţiile optime. Ascultând ambele prelucrări ale maestrului, cea de la două voci şi cea de la trei voci egale, care sunt variante apropiate ale aceluiaşi mod de gândire corală, rămâi cu impresia că „armonia” modurilor psaltice oferă nenumărate posibilităţi de creaţie pentru compozitorii crescuţi după legile muzicii occidentale, cu condiţia să nu absolutizeze nici sistemul modal şi nici cel tonal.
Preoţii muzicieni, profesorii de educaţie muzicală sau de specialitate, dirijorii, psalţii, monahii şi monahiile, studenţii teologi şi din facultăţile de muzică, profesorii de religie şi elevii de diferite vârste vor descoperi în Liturghia psaltică în glas III şi prelucrarea corală la două şi trei voci şirul cântărilor ce se cer a fi interpretate la Slujba Sfintei Liturghii, redate atât pe o singură voce (monodic) sau armonizate de maestrul artei corale contemporane, Vasile Spătărelu.
În cazul în care într-o instituţie religioasă sau de învăţământ există un cor psaltic, acesta va putea prelua monodiile de la începutul volumului redate în notaţie psaltică şi liniară, iar corurile la două şi trei voci beneficiază de aranjamentele speciale menţionate.
Accesibilitatea melodiilor psaltice în glasul III şi inspirata şi originala lor prelucrare armonico-polifonică sunt argumente care susţin ideea că Liturghia psaltică va fi bine primită în şcoli şi biserici, precum şi în lumea muzicienilor, care vor vedea în ea „cântecul de lebădă” al regretatului maestru, Vasile Spătărelu. Avea în proiect să scrie o „mare liturghie” pentru cor mixt şi o „epopee naţională” în care să valorifice motive folclorice în scopul glorificării faptelor măreţe consemnate în istoria neamului, dar toate planurile s-au năruit după ora fatidică din dimineaţa lui 24 martie 2005. Rămâne de la compozitor o solidă operă muzicală pe care cu generozitate a lăsat-o moştenire urmaşilor, operă ale cărei sensuri adânci vor fi mai adânc descifrate în deceniile următoare. Între acestea, se evidenţiază nevoia umanităţii de iubire, căci unde nu este iubire şi frumuseţe, nimic nu este. (Sursa: Revista Română, Anul XI (42), decembrie 2005)
Preot conf. dr. Florin BUCESCU