Născut pe data de 30 august la Tazlău, pictorul Ştefan Potop este absolvent al Facultăţii de Arte Plastice „George Enescu” din Iaşi, promoţia 1987, specializarea pictură-restaurare. În paralel cu activitatea de creaţie, este preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Neamţ, membru al Fundaţiilor I.I. Mironescu şi Iulia Hălăucescu, desfăşurând şi o fructuoasă activitate pedagogică în cadrul Liceului de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ.
Demersul său creator se înscrie în matricea artistică a generaţiei sale, prin tenacitate, mobilitate şi implicare profundă în datele cotidianului. Fără a lipsi însă notele personale:
„Aflat la deplina maturitate a resurselor sale creatoare, pictura sa este o infuzie de sinceritate focalizată pe desluşirea cât mai fidelă şi subtilă a particularităţilor şi valorilor expresive ale figurii umane”, comentează profesorul Constantin Tomşa.
Renumitul critic de artă Marius Tiţa, referindu-se la o anumită faţetă a operei apreciază: „Trebuie să fii un mare copil, să fii capabil de descoperire şi uimire, ca să pictezi portretul unui copil. Pictorul Ştefan Potop este unul din marii portretişti ai artei contemporane. Precum un copil el se joacă în aceste imagini, pune zâmbete şi sfiiri, fâstâceli şi uluiri.”
Scriitorul şi criticul Lucian Strochi insistă asupra unui alt aspect al artei lui Ştefan Potop: „Umorul de Tazlău e mai aspru şi mai puţin gratuit şi liric decât cel al lui Creangă, dar la fel de suculent; mai puţin fantast şi absurd decât al lui Apunake, dar urieşesc, ducând spre mit, rit şi baladă.”
– Domnule Ştefan Potop, care este părerea Dvs. despre condiţia profesorului de arte plastice în România şi despre locul pe care societatea îl acordă învăţământului artistic? Cum v-aţi acomodat în acest peisaj?
– În teorie locul ar fi bun, pentru că doar în ţările din estul Europei mai există aceste licee vocaţionale de artă. Însă pe vremea când eram eu elev şi liceele erau mai puţine, chiar dacă talentul era aiurea distribuit în spaţiu şi timp – ca şi acum –, existau mici diferenţe în ceea ce priveşte finanţarea învăţământului artistic. Elevii primeau materiale consumabile, pentru că în ateliere se desfăşoară o activitate îndeobşte practică şi pentru a ajunge la un anumit nivel de performanţă trebuie să ai mai întâi acumulări cantitative. Ori, pentru asta nu trebuie să te uiţi că se termină culorile din trusă şi să le consumi cu parcimonie, ci să le foloseşti exact cât cere lucrarea, chiar dacă rezultatul nu este neapărat o capodoperă.
Altă diferenţă notabilă este că pe timpul acela anul şcolar se încheia cu o activitate practică de trei săptămâni, la care participau toţi elevii, şi atunci se învăţa mai mult decât într-un an întreg. Este vorba despre taberele de pictură, care se desfăşurau în cele mai frumoase locuri de sub soare, urmând sfatul marilor maeştri ai artei care ne îndeamnă să ne întoarcem la natură, s-o iubim şi s-o studiem, pentru că acolo este esenţa lucrurilor.
Revenind la întrebare, cred că actuala condiţie a profesorului de desen este mai bună decât în trecut, astăzi fiind mai multe şcoli de artă sunt şi mai multe posturi, absolvenţii institutelor de artă nemaifiind nevoiţi să-şi improvizeze locuri de muncă.
Când am pornit pe acest drum, eu nu mi-am dorit să ajung în învăţământ pentru că provin dintr-o familie de cadre didactice şi ştiam cu ce se mănâncă profesia aceasta. Dar aşa a fost repartiţia pe care am primit-o la terminarea facultăţii, iar înainte de 1989 asta nu se putea refuza. Şi apoi, nu putem fi toţi un Gaugain, care să-şi abandoneze îndatoririle sociale şi să facă doar pictură. Aşadar, m-am prezentat la post, şi bugetarul care am devenit a trebuit să susţină şi artistul din mine şi pe cei din jur.
– Care ar fi sfaturile pe care le-aţi da unui absolvent al Liceului „Victor Brauner” care doreşte să îmbrăţişeze cariera de artist plastic?
– N-am ce sfaturi să dau… Dacă există o chemare interioară spre acest tip de expresie, nu mă îndoiesc că ea va ieşi la iveală, îşi va găsi traseul. Pictura este o formă de limbaj de comunicare, iar cei care se exprimă mai greu prin cuvinte, sunete muzicale, gesturi, o fac mai bine în forme, culori, volume. Singura condiţie este să ai ce exprima şi să vrei să exprimi. Dacă chiar ai ceva de comunicat şi eşti talentat, până la urmă îţi vei găsi o cale a ta. Precum fulgerul care îşi caută un drum anume, la fel şi comunicarea îşi va afla propria lungime de undă. Altfel am fi nişte autişti.
Dacă revenim la aspectele didactice, găsesc cu totul nefiresc ca fişa de autoevaluare anuală să prevadă că profesorii de muzică sau cei de arte plastice trebuie să scrie cărţi cu ISBN, pentru a fi punctaţi. Dacă ei tot mânuiesc forme diferite de limbaj, nu era mai simplu să li se ia în seamă concertele susţinute sau expoziţiile deschise? Ciudat! Ce-ar fi ca într-o ţară a pictorilor să fie toţi obligaţi să se exprime prin culori?
– Sunt sigură că în atâţia ani de profesorat aţi avut şi absolvenţi care v-au depăşit aşteptările…
– În primul rând vreau să-l menţionez pe Bogdan Geană, care a terminat liceul nostru în anul 2000 şi a absolvit Facultatea de Arte Plastice în Cincinnati-Ohio, iar din 150 de colegi a finalizat ca şef de promoţie. De mult timp este partener şi designer al firmei Lippincott din New York, în portofoliul căreia se află nume de prestigiu precum Nokia, Samsung, Nissan, Walmart, Starbucks. Bogdan a lansat programe de dezvoltare ale brandului şi corporaţiei în Asia, Europa, Orientul Mijlociu, America Centrală şi SUA, specializându-se în transpunerea gândirii strategice şi inovative în expresia mărcii.
Apoi, circa 90% dintre profesorii din cercul pedagogic de educaţie plastică din zona Piatra-Neamţ sunt absolvenţi ai Liceului de Arte „Victor Brauner”. Printre ei sunt mulţi elevi de-ai mei. Mă refer la Brânduşa Uscatu, Ştefan Hantăr, Nicoleta Negură, Cristinel Prisecaru şi mulţi alţii.
– Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Neamţ este considerată un etalon de coeziune şi de armonie. E o atmosferă în care preşedintele are rolul său. Dar ar fi de mirare să nu existe şi o faţă nevăzută a lucrurilor…
– Problema este că nu sunt numai preşedinte, ci şi secretar, şofer, contabil sau tot ce se mai trebuie. Deocamdată există un om şi o ştampilă şi unde se află ştampila acolo este şi Uniunea: în maşină, în atelier sau în drum spre o expoziţie. Trebuie să fiu un argat bun la toate pentru că acum acestea sunt condiţiile.
Mă uitam că la decernarea celui de-al patrulea premiu pentru proză conlucrează o multitudine de instituţii, iar eu tot insist să primesc măcar avansul pentru Salonul de iarnă, desfăşurat acum trei luni – un proiect cu finanţare nerambursabilă la care am aplicat. Bineînţeles că asta presupune o întreagă birocraţie şi anumite riscuri: să te descurci şi să desfăşori proiectul cu speranţa unei cât mai grabnice decontări şi s-o faci în aşa fel încât colegii să fie mulţumiţi de rezultatele obţinute.
Funcţia de preşedinte ar trebui să fie mai mult reprezentativă şi mai puţin executivă, dar când nu ai structuri care să lucreze pentru asta trebuie să fii multifuncţional.
– Ce proiecte de anvergură aţi iniţiat de când aţi devenit multifuncţional?
– Am făcut o serie de tabere, atât cu caracter local pentru membrii Filialei cât şi cu caracter naţional: la Văratec, la Oglinzi, la Bistriţa. Multe dintre ele au fost la Tazlău, cu finanţări diverse de la Consiliul Judeţean, Consiliul Local şi Primăria comunei Tazlău. Aproape în fiecare an din ultimii 10-12, a fost măcar o tabără. Însă este din ce în ce mai greu şi nu ştiu ce ne mai rezervă viitorul… Dar trebuie să încercăm să fim optimişti…
La Bienala Lascăr Vorel suntem colaboratori, deoarece responsabilul principal este Fundaţia „Vorel”. A existat şi o ediţie la care noi am fost principalii organizatori, dar atunci a fost o conjunctură favorabilă, când acest eveniment avea o imagine mai bună în ochii Consiliului Judeţean. Cu deosebit regret trebuie să observ că în ultimii ani nu s-au mai alocat fonduri pentru acest eveniment, care este totuşi unul de talie naţională. Ba, mai mult, se petrece o dată la doi ani! Şi din nou mă întorc la comparaţia cu premiul pentru proză „Ion Creangă”: oare limba română este mai uşor înţeleasă decât limbajul plastic? Eu zic că acesta din urmă este mai universal, mai penetrant şi mai trainic.
– Dacă vorbim despre limbajul plastic, cred că ar trebui să vorbim în primul rând despre portretele Dvs., despre tuşa lor inconfundabilă…
– Pictez portret de mult timp, cu precădere în ultimii 15 ani, pentru că am înţeles că aici, la marginea Europei, n-ai să dai ora exactă prin originalitate cu orice preţ, cum încearcă 99% dintre artişti. Unora le reuşeşte, alţii doar copiază curente deja perimate în Apus. Am ales portretul pentru că, deşi ne aflăm în faţa unei imagini unice, ea narează şi o poveste. Am vrut să fiu un cronicar al timpurilor în care trăiesc. De multe ori îmi pare rău când pierd câte un model; mai ales la Tazlău aveam multe chipuri în minte, pe care odată şi odată o să le „prind”, chiar dacă unii dintre împricinaţi s-au dus într-o lume mai bună.
Realizez şi portrete la comandă, pentru că asta este meseria, dar şi din proprie iniţiativă, în cazul unor chipuri expresive, pentru că pe faţa omului se vede întreaga lui viaţă şi modul în care şi-a trăit-o: mai trist sau mai fericit, mai sărac sau mai îndestulat, mai leneş sau mai muncitor. Ochii şi gura sunt locurile care atrag cel mai mult privirea. Desigur, la Tonitza, la Modigliani, deşi lipseşte pupila, asta face ca opera să arate mai profundă, mai adâncă şi mai incitantă.
– Se spune că sunteţi unul dintre artiştii plastici care a revigorat portretul în pictura contemporană din România. Care credeţi că sunt motivele care vă califică pentru această măgulitoare apreciere?
– Portretul este un gen artistic destul de greu, dar paradoxal, cel mai ieftin la casele de licitaţii, pentru că apare şi întrebarea: pe cine reprezintă? Şi decât să dai explicaţii, mai bine faci un vas cu flori sau un peisaj, pentru că sunt mai neutre, mai impersonale.
Pe de altă parte portretul este genul cel mai vechi în istoria artelor. Dar odată cu perfecţionarea aparatului de fotografiat, nu a mai fost cazul să se insiste pe redarea materialităţii, a stării, a fenomenelor şi atunci pictura a devenit mai abstractă, mai gestualistă. Sigur că în orice vremuri apar şi câţiva reticenţi la nou sau la modă – cum sunt eu – pictori care agreează păstrarea tradiţiilor, a canoanelor de atelier, de multe ori neconsemnate şi pierdute. Lucrurile acestea erau transmise de la maestru la ucenic în atelier, şi câteodată trebuie reinventate.
Mai presus de ce vede publicul în pictura mea, portretele mele sunt rezultatul unor acorduri cromatice, ale unor preţiozităţi ale pastei, ale materialităţii pe pânză, care îţi dau o mare satisfacţie, dincolo de asemănarea tabloului cu modelul. Deseori eşti mai motivat pentru cauză decât pentru preţul tabloului. Există asemenea plăceri estetice şi la creator, nu numai la privitor şi asta te recompensează mult, mai ales că se obţin cu un efort deosebit.
– Vă tentează mai mult să pictaţi un chip de copil sau de adult?
– Sunt modalităţi de abordare diferite. Pentru portretele de copii folosesc mai ales pastelul. Este o tehnică mai apropiată şi mai expresivă pentru acest moment de vârstă. Dar mie îmi place şi sunt mai bun la pictura în ulei. Pentru un chip de copil făcut în ulei trebuie să ai un caracter mai temperat, nu că nu l-aş avea, dar trebuie să insişti pe o anumită pensulaţie mai puţin spontană, cu mai mult de meşteşug, pentru că altfel ar ieşi mai necizelaţi, mai puţin copilăroşi. De aceea, cel mai mult îmi plac portretele de adulţi, unde nu contează un rid de expresie în plus, ci dimpotrivă, poate ajută.
A consemnat Gianina BURUIANĂ