A spus despre sine că nu este decât „o pată de sânge/ Care vorbeşte”. Ce am putea spune noi despre El? Citit de către mulţi, înţeles de către puţini, Nichita Stănescu rămâne creatorul unei noi ere în poezie, poetul paradoxurilor, autorul Noului Testament al Poeziei. S-au spus şi s-au scris multe despre „poetul dintre cuvinte şi necuvinte”.
Mai puţine s-au spus, poate, despre legăturile sale cu spaţiul spiritual dintre Prut şi Nistru, într-o vreme când aceste legături erau mai mult decât primejdioase.
S-a întâmplat, totuşi, să fie invitat la Chişinău, în septembrie 1976, la „Zilele Literaturii Sovietice”. Descinderea sa pe meleagul basarabean se leagă de un fapt inedit lăsat de Nichita posterităţii: la coborârea din tren a îngenuncheat şi a sărutat pământul românesc al Basarabiei străbune, afirmând „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea ca să ajung de Acasă – Acasă”.
Mulţi scriitori din Basarabia au fost marcaţi de întâlnirea cu Nichita, considerându-l un zeu coborât printre pământeni.
I-a impresionat prin felul în care se apropia de oameni. „Poseda o artă rară: arta de a-şi face prieteni”(N. Dabija). Impunea un familiarism de care numai el era în stare, uimind pe tinerii scriitori basarabeni de care-l despărţeau câteva generaţii şi cărora le cerea să-i spună pe nume, simplu: „Nichita”.
Dincolo de farmecul pe care îl degaja în jurul său, atrăgându-i pe toţi ca un magnet uriaş, oamenii de litere din stânga Prutului care l-au citit şi cunoscut i-au apreciat opera, au pus-o căpătâi scrierilor lor şi cei din generaţiile tinere chiar şi-au recunoscut devenirea lor ca artişti ai cuvântului şi datorită celui care „a nichitastănescizat poezia de pe ambele maluri de Prut”, după cum spunea acelaşi Nicolae Dabija.
Poeţii basarabeni, am observat, au obicei a-şi dedica unii altora poezii. Şi cum nu ar fi închinat ei poeme lui Nichita pe care îl vedeau atât de pământean prieten şi totodată atât de sideral poet! Cât de mare i-a fost înrâurirea asupra unor cugete sensibile din Basarabia? Poate aflăm din versurile poetului Liviu Damian, şi el unul dintre marii şi prea – devreme – plecaţii spre alte sfere care, poate, pe aceeaşi stea cu Nichita adastă, acum, povestind şi repovestind despre clipele petrecute împreună, atunci, în 1976.
Trece fiorul prin fir
firul prin lacrimă
şi face şiraguri.
Scoate lumânările din valuri
de parcă ar fi
Făt-Frumos – fiul Mării.
În cele câteva crâmpeie de presă literară basarabeană pe care am reuşit să le citesc, am găsit pe Liviu Damian scriind de Nichita, uneori ca despre un Prometeu al Poeziei („…poetul / din coada focului ceresc a smuls o pană / E-o torţă mâna-lui-scriind”), alteori ca despre un sfios slujitor al cuvântului („Din când în când / din gând în gând / bătea la uşă de cuvânt”).
Despre scriitorii din stânga Prutului, Nichita Stănescu a spus: „Aveţi nişte scriitori foarte buni. Grigore Vieru este un învăţător, nu doar pentru literatura de aici ci pentru întreaga literatură românească. Să fiţi fericiţi că aveţi aşa maeştri: Vieru, Damian,…”
Vizita în Basarabia i-a lăsat şi lui Nichita amintiri dragi despre care vorbeşte prietenilor mai târziu: „Nu de puţine ori, Basarabia stăpânea gândurile lui Nichita”, spune pictorul Mihai Bandac, prieten de suflet şi aspiraţii al poetului. El adaugă: „Nichita îşi amintea cu mare plăcere vizita făcută la Chişinău. Se emoţiona vădit când evoca acest moment …Despre tragicul destin al istoriei acestor locuri şi oameni ţinea adevărate prelegeri.”
O mărturisire emoţionantă, aparţinând poetului Gheorghe Vodă, am putut-o citi în paginile revistei de literatură, „Basarabia”, numărul din aprilie 1993, unde se spune:
„Din Noul Testament al Poeziei lăsat de Nichita Stănescu am sorbit şi noi… unii au şi reuşit să înveţe a respira ca şi el prin nodurile existenţei secolului îmbrăcat în cămaşă de fum şi zgură”. Vizitând în martie 1990 casa părintească a lui Nichita de la Ploieşti, Gheorghe Vodă i-a dedicat poezia „La Nichita, în pridvor…”: Nu credeam să încetezi a muri, pururea tânăr, /poet de prăsilă al necuvintelor eterne româneşti.
Ecouri ale „necuvintelor” au răsunat şi în alte conştiinţe basarabene, trecerea sa pe acele meleaguri lăsând o dâră de lumină călăuzitoare pentru cei însetaţi. Criticul literar Mihai Cimpoi îl consideră „personificarea conştiinţei poetice: e strategul, legislatorul, filosoful poeziei”. Este cel care „şi-a asumat pe cont propriu curajul limbii române. Nichita Stănescu a scris o Carte de auto-citire coroborată cu o Carte de re-citire. Rostind este rostit de poezie…”
Cărţile lui Nichita au circulat prin Basarabia datorită celor care i-au înţeles menirea în scrierea şi rescrierea poeziei. Poetul Nicolae Dabija îşi aminteşte că i-a fost prieten lui Nichita prin aceea că i-a popularizat creaţia, „punând şi altora la dispoziţie volumele sale într-o vreme când literatura română era interzisă la noi, când a rosti numele marilor poeţi români era un tabu.
Cu veneraţie scrie şi poetul Leo Butnaru despre Nichita Stănescu pe coperta volumului „Vorbire de un singur zeu” ce reuneşte câteva din cele mai cunoscute poeme („Râsu’ plânsu’”, „Emoţie de toamnă”, „Din când în când”), volum apărut în seria „Poezii de duminică” a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în 1999. Leo Butnaru spunea:
„Popular printre noi, cum doar zeii din Olimp au fost printre grecii cei mai de demult, Poetul Poeţilor români moderni, la nici 50 de ani împliniţi şi-a văzut deschise în faţă porţile Panteonului unde ţin sfat de nemurire a neamului nostru ilustrele umbre ale lui Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Brâncuşi, Goga şi Arghezi, Enescu şi Eliade… De acolo… răzbate spre noi dulcele murmur de vers nichitastănescian Draga mea antichitate dintr-un secol viitor ca o dăinuire ce nu va cunoaşte contenire.”
În loc de concluzie la această modestă încercare de a face vizibile puternice şi speciale legături ale poetului cu sufletul Basarabiei, aş putea cita din poezia lui Gheorghe Vodă, intitulată „Poetul Limbii Româneşti”, o simbolică biografie a lui Nichita:
„El se numeşte Nichita Stănescu.
Limba Română se numeşte Patria sa.
Trăindu-şi viaţa pe nerăsuflate
într-o epocă zăpăcită de minciuni
el a scris Noul Testament
al poeziei…”
(N.R. Am reluat acest text publicat în Apostolul nr.69, din martie 2005, ca un remember al faptului că revista noastră a tras mereu cu ochiul şi inima peste Prut)
Înv. Lili CREŢU, Şc. Nr. 11, Piatra-Neamţ