O incursiune în lumea romanelor bengesciene (I)
Între cele două Războaie Mondiale, proza românească îşi consolidează poziţia prin apariţia unor romane de referinţă (Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra ale lui Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust ale lui Camil Petrescu, precum şi romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, integrate în Ciclul Hallipilor).
Putem considera revoluţionară această perioadă pentru arta romanului românesc; atmosfera era de mare înnoire sub aspectul gândirii artistice. Acum, se pun bazele romanului psihologic modern. Fundamentele pentru modernizarea literaturii – în sensul punerii ei de acord cu ceea ce îi cerea epoca – se află în Teze şi antiteze, o culegere de articole de atitudine estetică. Aici, Camil Petreseu oferă o imagine a manifestului său artistic care, chiar dacă nu are un răsunet deosebit în epocă, jalonează direcţiile estetice ale noului roman. De asemenea, activau, în această perioadă, marii critici literari Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu şi George Călinescu. Primii doi aveau reviste şi cenacluri şi dădeau tonul în privinţa primirii de către critică a unei cărţi sau a unui autor nou.
În acest context, susţinută de G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu, creează Hortensia Papadat-Bengescu marile sale romane. Iar, astfel, problema analizei psihologice are să îşi descopere adevăratul drum prin cei trei reprezentanţi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Liviu Rebreanu.
Lumea romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu este o lume viu colorată, configurată în toată plenitudinea ei de femei şi de bărbaţi – toţi, interesaţi de etichetă şi de ce zice lumea. Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu provin din prima sau a doua generaţie de burghezi îmbogăţiţi, sunt adaptabile la cerinţele de etichetă şi imperturbabile în snobismul lor. În „lumea lor” se pătrunde uşor: nu se ţine seama de origine, ci de avere.
Mediul, ca realitate socială, cuprinde „eroi” lipsiţi de profunde complicaţii spirituale ori sentimentale, de probleme vitale. Oamenii alcătuiesc un grup deschis doar celor dispuşi să accepte tacit legile „gintei”. Celui care ar vrea să intre în acest cerc nu i se cer calităţi deosebite, dar nu i se iartă lipsa de avere şi, eventual, a titlurilor nobiliare, fie ele şi de împrumut. O lume plină de fast şi de o puternică dorinţă de transformare; o lume ce se joacă cu propria-i soartă, fără teama căderii; o lume în care, dacă prăbuşirea e inevitabilă, lupta se duce pentru ca aceasta să nu ia forma decăderii omului de rând.
Maxenţiu, prinţul bolnav de tuberculoză, manifestă oroare pentru moartea comună; face totul pentru a se adapta lumii care-l primise. Când boala îi seceră, necruţătoare, zilele, din tot amalgamul de vise şi dorinţi, de hotărâri şi renunţări de până atunci, rămâne doar dorinţa de a se izola, de a dispărea din ochii lumii. Aceeaşi încercare de a-şi masca boala apare şi la Lenora. Femeia voluptuoasă de altădată încearcă să-şi ascundă boala, fiind răvăşită de o mare deznădejde. Chiar şi Sia (fiica lui Lică Trubadurul), deşi învineţită de infecţie, nu vrea să fie văzută de tatăl său. „Cazurile” amintite sunt patologice: simţindu-şi aproape sfârşitul, personajele bengesciene se ascund, cu ultimile puteri, afişând discreţia. Gesturile lor sunt patologice, iar acţiunile lor îşi au sorgintea în boală, ele nu vin dinlăuntrul conştiinţei.
S-au făcut, în acest context, aprecieri asupra raportului acţiune-digresiuni. Acţiunea propriu-zisă ocupă doar o treime din volumul total al paginilor scrise. Proporţia ar putea să sugereze neavizatului o sărăcie în conţinut şi, pe de altă parte, oarecum paradoxal, un surplus de comentarii. Dar comentariile nu fac decât să îmbogăţească naraţiunea, dându-i profunzime. Permanentul flux de noutăţi transformă, astfel, romanele în cauză într-o cronică amplă, captivantă prin neprevăzut.
Urmărită în permanenţă sub aspectul preocupărilor zilnice, atmosfera Cetăţii vii devine apăsătoare. Astfel viaţa oraşului Bucureşti – oglindă a tuturor sferelor sociale – ridică semne de întrebare. A fost posibilă cu adevărat existenţa unei astfel de societăţi? Răspunsul vine fără ezitare: da, căci toate personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt viabile mai ales într-o lume ca a lor şi nicidecum într-o alta.
Realismul crud al scriitoarei aduce în scenă o societate ce nu mai trebuie „să dea din coate” pentru a răzbi material, o societate în care „luxul bătător la ochi şi frenezia erotică” merg mână-în-mână, definind un climat caracteristic burgheziei ajunse. Voluptatea pare chiar a deţine întâietatea, sfidând toate normele morale: problemele de conştiinţă au intrat în umbră. Nimic mai superficial – din punctul de vedere al modernilor din epocă – decât amintirea eroinelor romantice, ingenue şi misterioase. Acum este momentul fetelor sportive şi emancipate, care, lipsite de prejudecăţi, ironizează trecutul, pentru a crea o altă perspectivă feminităţii. Se conturează profilul „fecioarelor despletite”, beneficiare ale unor libertăţi nelimitate. Nimic nu pare odios la prima vedere, dar, în profunzime, totul e putred. Degeneraţii, bastarzii, bolnavii incurabili completează lumea în care nimeni nu condamnă josnicia, aceasta din urmă devenind, de fapt, o normă de conduită.
Pentru calmul Doru Hallipa, moşia de la Prundeni şi soţia acaparatoare constituie totul. Mariajul, învăluit în pasiunile Lenorei, pare de nezdruncinat. Dezvăluirea adulterului nu-l zdrobeşte, ci îl dezorientează, dar numai pentru scurt timp. Nu se poate vorbi, în niciun caz, de o „cădere” a lui Doru. Viaţa de la Bucureşti a ex-moşierului nu se deosebeşte cu nimic de cea anterioară, de la moşia din Prundeni; schimbarea, atât cât poate fi percepută, ţine de schimbarea cizmelor cu pantofii lăcuiţi.
Pe de altă parte, pentru Lenora, căderea este pur biologică. O Lenoră pictural de frumoasă devine conturul vag al unei epave, contur ce se va completa lent, dar sigur, cu crize şi izbucniri violente. Căderea se va accentua, până acolo încât femeia care îl uluise pe rigidul Rim va refuza să se mişte sub aşternut, pentru ca mirosul de putred să nu-i dezvăluie taina păstrată cu străşnicie.
Cei cinci copii ai Lenorei duc mai departe câte ceva din ereditatea maternă. Astfel, Elena moşteneşte frumuseţea, la care se adaugă un plus de cumpătare şi calcul, oarecare cultură şi, mai ales, un echilibru perfect. Protagonistă a celui de-al doilea roman al ciclului (deşi cunoscută încă din Fecioarele despletite), Elena devine centrul universului pe care ea însăşi îl formează în jurul său. Snobii caută modul de a pătrunde în saloanele ei şi, mai ales, de a primi invitaţie la marele concert. Diferite incidente amână aşteptata zi a ţinerii concertului. Repetiţiile se desfăşoară cu o oarecare regularitate, în întregul cerc muzical dominând o atmosferă de febrilitate culturală. Înapoia acestei atmosfere – false, de altfel – se află invidia şi bârfa; snobismul găseşte noi mijloace de expresie. Pentru Hortensia Papadat-Bengescu, este un prilej admirabil de a „înşela aparenţele”; la fel va proceda şi în prezentarea expoziţiilor de pictură ale lui Greg şi a atmosferei create de cei ce le frecventează.
În ceea ce priveşte ceilalţi copii ai personajului, Coca-Aimée moşteneşte frumuseţea mamei sale, frumuseţe dublată de un egoism feroce. Dacă Lenora era la fel de egoistă, dar numai în patul conjugal („soţie acaparatoare”), Aimée îşi relevă egoismul pe toate planurile. Mika-Lé, bastarda familiei lui Doru Hallipa, va perpetua „micimea” mamei şi înjosirea femeii, în general. Iar gemenii vor întruchipa „plăcerea statică” a Lenorei – bănuită, dar vizibilă abia în final.
Revenind la febra pregătirii concertului, cunoaştem şi alte personaje care întregesc galeria. „Făinăreasa” Ada Razu, devenită prinţesă Maxenţiu, spre exemplu. Titlul acaparat prin alianţă, averea şi noua ei situaţie nu pot şterge „urmele făinii”. Este neapărată nevoie să-şi croiască drum spre saloanele lumii bune, deci şi spre saloanele Elenei.
Nesimţitor la toate aceste frâmântări, Lică, veşnicul trubadur, nu renunţă la viaţa-i liberă şi uşoară. De legături aparent durabile (căsătoria cu Ada Razu) ştie să se dispenseze cu uşurinţă. Lică este, poate, singurul personaj pentru care căderea sau moartea nici nu există. El fluieră veşnic şi „viaţa trece fluierând pe lângă el”.
Drumul ascuns (cel de-al treilea roman al seriei), o aduce în prim-plan pe sora mai mică a Elenei, Coca-Aimée, înconjurată de aceeaşi lume pervertită. Fiică a Lenorei, la Aimée primează frumuseţea, trăsătură care depăşeşte cu mult inteligenţa. În plus, Aimée aduce ceva din şcolile vieneze:”Infatuată, uscată sufleteşte şi de ambiţia mondenă a fiinţelor pornite de jos, această graţioasă monstruozitate asistă cu nerăbdare la moartea mamei sale, plictisită de schimbările de program pe care i le provoacă” (G. Călinescu).
„Drumuri ascunse” se întrevăd în fiecare personaj, căci toate parcurg traiectorii sinuoase, cu final nesigur.
(continuare în numărul următor)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI