de Aspazia Sandu sau
NIHIL SINE DEO
Preluând fragmentul „rege-al poeziei”, din cunoscuta sintagmă a lui Alecsandri, Aspazia Sandu îşi deschide cea de-a opta carte de versuri cu un poem „în ritm şi rimă” eminesciene, dedicat celui care ne-a învăţat „comunicarea/înălţând pe veci româna” – Mihai Eminescu.
La fel ca în volumele precedente, dând dovadă că este posesoarea unui bagaj ştiinţific consistent acumulat în ani, a unei zestre livreşti născută din lecturi multiple, şi una şi alta prezente în raniţa unui intelectual veritabil, Aspazia Sandu adună, şi în această carte, poezie de tip existenţial, în care se pun întrebări, dar are mai mult în vedere situaţia omului, ca fiinţă născută pentru muncă şi care răspândeşte în jur modestie, bun simţ, satisfacţia pentru lucru împlinit şi pentru care nu aşteaptă să fie răsplătit.
Este lucru ştiut că vârsta senectuţii dă naştere nostalgiilor, iar autoarea nu face excepţie de la regulă şi, de aceea, pune regretele în vers: „cu faţa încreţită, aproape ca o coajă,/ne măsurăm trecutul la şaptezeci de ani/şi greu ni-i să-nţelegem cât a trecut de iute/lăsând nisip în urmă şi câţiva bolovani” (Amprenta timpului). Dar facem menţiunea că ea nu scrie o poezie lacrimogenă, nostalgia sa este una calmă, duioasă, a omului împăcat cu sine, deşi regretă unele lucruri pe care le-ar fi putut face.
Cartea pe care o comentăm este o ilustrare a vieţii aşa cum a fost mereu şi care se repetă ciclic – o întreagă luptă dintre bine şi rău – în acea cavalcadă pe care omul o trăieşte în câţiva ani, pentru a obţine mântuirea de păcatul pentru care a fost izgonit din Rai, loc pe care vrea să-l recâştige măcar după moarte, dacă nu şi pe pământ.. Reţin atenţia câteva poezii în care viaţa este prezentată în toată complexitatea, cu frumuseţea şi cu hidoşenia ei, inclusiv cea din societatea românească actuală, iar autoarea nu poate să se reţină fără a exclama: „Ce lume e aceasta cu-atâta răutate/mocnită sau pe faţă, la fel ca un vulcan”. Ampla poezie „Un jurnal de seară”, este o imagine atotcuprinzătoare a vieţii noastre cotidiene, prezentată ca într-o emisiune de actualităţi. Nu putea să-i scape viaţa politică şi realizează un portret al politicianului de azi care, „dacă e lider de partid/cu mapa schimbătoare”, „Să-l vezi cât e de agresiv/cu tabăra adversă”, iar „Când vasu-i se scufundă-ncet/să-l vezi cum divorţează/de cei pe care «i-a iubit». Faţă de asemenea oameni, autoarea îşi manifestă dezaprobarea, iar versul său devine caustic, textul transformându-se într-un pamflet versificat: „Aşa migrează cei lipsiţi/de caracter ori şcoală,/chiar dacă au vreun doctorat/făcut de mântuială.” Consideră trecerea prin viaţă, o împlinire a destinului, dar important fiind doar ceea ce „Rămâne ce-ai făcut/şi este de valoare/ca pietre de hotar/sau glorii trecătoare” Tot din viaţă sunt decupate şi unele aspecte sensibile precum abordarea antisemitismului sau problema etniei romilor, a căror rezolvare o găseşte în abordarea cu luciditate, îndemnând la judecata dreaptă şi, mai ales, îndemnând la iubire, pentru că: „Iubirea ne prieşte şi ne înnobilează,/mai cred cu toată forţa că numai ea contează!” Sau: „Dacă umăr lângă umăr/vom munci să facem Raiul,/dragostea ne va cuprinde/şi vom scoate din ochi paiul.” La fel, nu scapă autoarei aspectele mondenităţii viciate de prostul gust şi incultură, pe care le stigmatizeze prin folosirea unor idei preluate din paremiologia noastră.
Putem afirma că poezia Aspaziei Sandu are menirea de a igieniza viaţa de azi, iar cartea, în întregul ei, se vrea şi, într-o oarecare măsură, este una de învăţăminte, multe texte putând fi folosite la orele educative.
I s-ar putea reproşa autoarei că scrie o poezie didacticistă, tezistă, prin care vede îndreptarea răului pe baza exemplului personal (V. Puterea exemplului, în care parcă avem o transcriere în versuri a cunoscutului text „Popa Tanda” al lui Slavici.), deşi, în ultimul timp se clamează tot mai mult necesitatea ca şcoala să ofere elevilor modele demne de urmat.
Şi, totuşi, Aspazia Sandu propune o poezie tonică, prin ton, dar mai ales prin mesajele conţinute, transmise semenilor, îndemnându-i să fie demni, respectuoşi, înţelepţi („Ştim că pe pământ nu-i Raiul,/dar putem trăi mai bine/cu respect şi demnitate/ca şi cu înţelepciune”), cumpătaţi, să fie credincioşi, recunoscători divinităţii, dar nu habotnici. Îşi analizează propria-i viaţă în mod realist, aşa cum a fost ea, pe alocuri autopersiflându-se. (V. Responsabilitate) Cu alte cuvinte, folosindu-se de experienţa didactică, dă lecţii de viaţă, propune discipolilor şi îi învaţă să viseze. Poezia „Un festin la o salată” este o alegorie, decriptată din primele versuri: „Printre rafturi de cultură/e-o mulţime adunată”să-şi hrănească iarăşi mintea/dintr-o proaspătă salată” şi care are o concluzie interesantă „…o salată/iată un ospăţ pe cinste/pentru ochi, urechi sau gusturi/şi, de ce nu, pentru minte!” Mai mult, autoarea îndeamnă la trecerea peste obstacolele ivite în viaţă: „Nu e uşor să treci prin junglă/doar au trecut destui în vreme;/plecând la drum, nu te întoarce, şi, orice-ar fi, treci, nu te teme!” Concluzia: în toate, esenţială este iubirea de semeni: „Suntem fraţi, îţi pare bine,/mie da şi-i plină Terra,/dragostea, ea va rămâne/după ce pleacă himera!” Iar cea finală nu poate fi decât una singură: nimic din ceea ce alcătuieşte viaţa pe pământ nu poate exista fără Dumnezeu: NIHIL SINE DEO.
Constantin TOMŞA