(urmare din numărul trecut)
Cum ar trebui să înţelegem semnificaţia istoriei ca disciplină de studiu?
Despre semnificaţia disciplinei istoria, ca principal factor de formare civică, s-a discutat şi la nivelul unor instituţii de nivel european, începând cu Consiliul Europei, instituţii care s-au implicat în mod real în dezbaterea cu privire la rolul istoriei ca disciplină şcolară în formarea competenţelor civice. Nu cumva „formarea cetăţeanului” reprezintă şi pentru societatea românească o prioritate? Ministerul Educaţiei, prin reprezentanţii săi, reiterează în permanenţă printre priorităţile educaţionale educaţia pentru cetăţenie democratică, dar cum să ajungi la o corectă înţelegere a cetăţeniei democratice fără a învăţa istorie, îmi este greu să înţeleg. Fie factorii decizionali nu reuşesc să perceapă această legătură, fie fac compromisuri în mod deliberat în favoarea deteriorării conştiinţei identitare.
Procesul de integrare europeană s-a întrerupt brusc la predarea istoriei?
Vin cu argumente în favoarea importanţei pe care o acordă toate statele europene disciplinei istoria şi prezint doar trei extrase dintr-un Raport al Consiliului Europei din anul 2023 (Ohte General Report on the State of History Teaching in Europe), care arată că, state precum Franţa şi Portugalia, au în trunchiul comun predarea istoriei naţionale pe parcursul ISCED 3, adică includ clasele finale de liceu.
România este parte a Uniunii Europene, însă guvernul actual a uitat de recomandările Consiliului Europei, atunci când se iau decizii în privinţa istoriei, ca disciplină de studiu. Recomandarea CE/15/2001, cu privire la predarea istoriei în şcoală, exista înainte de aderarea României la Uniunea Europeană (2007) şi susţinea schimbarea politicilor educaţionale la nivelul practicii şcolare, aşadar nu recomanda reducerea orelor de istorie şi educaţie pentru cetăţenie democratică, ci presupunea formarea profesorilor pentru utilizarea de metode noi de predare a istoriei.
Cum s-ar putea preda istoria?
Predarea istoriei este posibilă în variate moduri, forma cea mai cunoscută este istoria cronologică, cu avantaje şi dezavantaje. Această formă presupune predare logică şi cronologică, învăţare pe baza metodelor didactice active, cu utilizarea axelor cronologice, a imaginilor, dar şi cu dezavantajul că nu induce gândirea critică, în opinia unor istorici, însă eu consider că oferă oportunitatea profesorului de a propune astfel de exerciţii de activare a gândirii critice, ceea ce aduce din nou în discuţie metoda predării. Opinia mea în privinţa acestui mod de predare s-a format pe parcursul anilor, în urma propriei experienţe de predare şi a discuţiilor cu profesorii de istorie din judeţul Neamţ sau din ţară. Cele mai multe opinii au fost în favoarea acestui tip de istorie cronologică, cu remarca următoare: dacă profesorul propune exerciţii de gândire critică, metoda poate avea succes. Mintea umană, în procesul de învăţare, are nevoie de repere, în istorie – timpul şi spaţiul reprezintă cele mai importante repere.
O altă propunere de predare şi implicit de studiu a istoriei poate fi istoria tematică, în fapt – istoria care se predă în prezent în clasa a XI-a în România, un model care nu are mare susţinere nici în rândul elevilor, nici în rândul profesorilor. Acest model păstrează dimensiunea cronologică, însă cunoştinţele sunt extrase din temele mari ale istoriei omenirii. Istoria tematică poate fi reprezentată pe mari domenii: istoria politică, istoria economică/socială, istoria evenimenţială/ istoria extremismului sau a extremelor ş. a. Aceste studii utilizează metoda comparaţiei şi o analiză care transcende epoci istorice, foloseşte elemente de istorie locală, regională, naţională şi universală, însă cu impact pe temă, nu pe istoria cronologică a statelor. Consider că acest model se poate aplica cu succes în cazul cursurilor la decizia şcolii sau la decizia elevilor.
Departe de predarea istoriei naţionale se mai află şi modelul predării istoriilor paralele, mai puţin cunoscută, model care porneşte de la dimensiuni axiologice, cu o asumare certă a limitelor sale cronologice şi a absenţei ancorării geografice. Câteva exemple de astfel de istorii paralele ar fi cele legate de gen (statut, rol) sau despre populaţii marginalizate (minorităţi). La nivel european s-a propus un proiect de acest tip sub denumirea de „Momente cruciale ale istoriei Europene”. Proiectul viza analiza în plan european a unor evenimente care au marcat istoria Europei în secolele al XIX-lea şi secolul XX: Revoluţiile de la 1848; Războaiele balcanice (1912-1913); Pacea de la Versailles (1919); Tratativele de la Yalta (1945); Anul 1989. În mod concret, profesori din Europa ar fi propus conţinuturi care să fie predate în acelaşi mod în toate ţările Uniunii Europene. Din România au participat la acest demers membri ai Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR-Clio) înfiinţată în anul 2006, ca o filială a Euroclio (Asociaţia Europeană a Profesorilor de Istorie).
Pentru a oferi un argument în plus menţionăm că rolul istoriei în procesul de predare-învăţare a fost demonstrat şi de Autoritatea pentru Calificări şi Curriculum din Anglia (QCA), care preciza că, „prin studiul istoriei elevii dezvoltă o serie de deprinderi de comunicare şi de analiză a surselor, acestea fiind foarte apreciate de către adulţi” (Freeman, G: 2004). Analiza surselor, extrapolând, poate fi oportunitate de dezvoltare a competenţelor şi a deprinderilor legate de gândirea critică. Cum analizăm informaţii din mass-media, cum contextualizăm sursele, cum înţelegem diferenţele majore dintre opinie şi informaţie? Cum ne păstrăm opinia pentru dezbateri, dar respectăm cunoaşterea pentru învăţare? Oare nu avem dovezi certe ale contribuţiei istoriei la formarea specialiştilor în economie, administraţie, formarea profesiilor precum arheologia, arhivistica, muzeologia sau jurnalismul, sociologia, psihologia ş. a. Specialistul nu se formează din nimic, el poartă cu sine amprenta învăţării anterioare. Nici nu aş vrea să mai insist pe un subiect sensibil – despre persoane care ajung să aibă putere de decizie şi sunt incapabile să înţeleagă texte legate de teme culturale. Întreruperea predării istoriei înainte de obţinerea diplomei de bacalaureat aduce daune educaţiei în întregul ei ansamblu.
Modul de predare a istoriei în şcoli spune multe despre mentalitatea cetăţenilor unei ţări. Cum altfel ar fi ajuns disciplina de predare istoria să fie instrument de manipulare, dacă nu prin însuşirea unei istorii contrafăcute, cum s-a întâmplat în statele comuniste. Dacă ştim acest adevăr, în consecinţă putem stabili cum folosim istoria pentru a forma mentalităţi sănătoase, democratice, cu spirit critic. Nu trebuie să ne ferim nici de subiectul „istoriei albilor”, istoria „învingătorilor”, istoria „dreptului divin” şi alte istorii care aveau drept principii respectul faţă de ordine şi lege, unitatea naţională, monoteismul, democraţia, modul sedentar de viaţă, industrializarea, credinţa în progres, dar şi manipularea şi îndoctrinarea unui popor. Da, istoria este o disciplină sensibilă, dar fără memoria istoriei ne vom găsi într-o uitare a tot ceea ce ne-a ajutat să fim ceea ce suntem astăzi.
În finalul pledoariei mele pentru studiul istoriei afirm că istoria contribuie la formarea absolventului de liceu ca bun cetăţean; contribuie la formarea a patru dintre cele opt competenţe (Council Recommendation of 22 May 2018 on key competences for lifelong learning (2018/C 189/01 şi Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023): Competenţa personală, socială şi a învăţa să înveţi; Competenţa de sensibilizare şi exprimare culturală; Competenţa de citire, scriere şi înţelegere a mesajului; Competenţa civică, juridică şi de protejare a mediului; dezvoltă spiritul de identitate naţională şi europeană, spiritul civic şi sprijină integrarea reală a individului în societate.
Cum ar putea evolua societatea umană fără înţelegerea contextului istoric, fără cunoaşterea valorilor democratice şi fără conştientizarea importanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale? Cum am putea recunoaşte elementele de manipulare şi control social, extremism, totalitarism fără a studia despre ele?
Disciplina istorie merită un loc important în trunchiul comun, în conformitate cu importanţa şi rolul său în educarea societăţii româneşti.
Prof. dr. Elena PREDA