Să alergi toată viaţa după adevăr…
Viorel a plecat. Cât de devreme, cât de târziu, nu vom şti niciodată.
Viorel a plecat lăsând – nu numai pentru mine – nedumeriri atroce privind umbra sa pe pământ.
Viorel a plecat luând cu sine umilinţe pe care doar cei ce ştiu ce a însemnat cenzura comunistă le cunosc. A plecat însă, sunt convins, fericit, pentru că a biruit acele inepţii, pentru că a putut să zâmbească subţire în faţa celor care hăcuiau textele „Ceahlăului”. Şi pentru că a învins, de cele mai multe ori, cele mai aberante imperative ale proletcultismului păstrând, măcar în subtext, o neştirbită ţinută morală a „foii”.
În ciuda intemperiilor veacului, şi a tuturor ofertelor ante şi post decembriste, Viorel Tudose a încercat – şi a reuşit, cred eu – să rămână mereu un ziarist profesionist; goana după informaţie şi prioritatea adevărului au fost mereu literă de lege, – imperative în numele cărora sacrifica nelinişti pasagere şi prietenii durabile. E greu de înţeles pentru cititorii „normali” de ziare, dar e adevărat – lipsa unui amănunt importat dintr-o ştire putea provoca un cataclism în redacţie. Ţinea atât de mult la meseria asta, încât orice exces – verbal sau de atitudine – era întrutotul justificat.
Viorel a plecat lăsând deschise toate porţile către o bine conturată imagine a sa – învăluindu-se în sfumato – cum ar zice esteţii care l-au iubit şi l-au hulit. Eventual, simultan. Cred că cel mai mult s-a străduit să-şi acrediteze o imagine hâtră de ţăran gârcinean ajuns „domn” la oraş. Era un lucru cu care se alinta perpetuu: eu, care sunt ţăran de la Gârcina, i-am luat un interviu lui Paul Everac, m-am pupat cu Nichita Stănescu, i-am spus cât e de frumoasă Ninei Cassian şi l-am înjurat pe Laurenţiu Ulici. Se aude? E adevărat. Se aude.
Alt lucru pe care-l pot spune cu mâna pe inimă – astăzi, dar pe care, fără îndoială, toţi apropiaţii l-au sesizat la timpul potrivit, era cotidiana lui aplecare către histrionism şi zburdălnicie. Nu avea astâmpăr deloc, improviza personaje, situaţii, dezastre legate de realitatea imediată, găsea soluţii, se contrazicea, se minuna, era fericit în perspectiva unor rezolvări celeste şi se întrista când trebuia să se întoarcă pe pământ. Oricum, drăcuşorul care-l împingea spre improvizaţie – chiar şi în prezenţa unor persoane pe care nu le cunoştea – era neobosit, neostoit şi imprevizibil.
Dintre toate virtuţile şi viciile care – cu bună sau rea intenţie – i se pot pune în poală, se poate alege o dominantă de necontestat: Viorel Tudose a fost ultimul mohican al presei adevărate din Piatra-Neamţ. Cult – nu poţi scrie presă cu tâmplăria la bază –, sensibil – nu te poţi înfiora aidoma la poezia lui Sorescu şi la producţia de lapte a vacilor de la Girov, pătimaş – nu poţi aştepta nici o clipă ca adevărul să alerge după tine…
Dar nici nu-i rău să alergi toată viaţa după adevăr…
(N.R. – Text publicat în ziarul „Viaţa Nemţeană”, 25 apr. 2013. Detalii biografice despre Viorel Tudose, în rubrica REMEMORĂRI NEMŢENE, pag. 8)
Mircea ZAHARIA