Mic tratat de Insuficienţă
Astăzi, boala mea a primit un nume care sună aproape ca o sentinţă administrativă: Insuficienţă Cardiacă. Într-o lume obsedată de „mai mult”, am primit diagnosticul perfect pentru un român care a supravieţuit epocii de aur, tranziţiei şi, mai nou, epocii de nedumerire. Deocamdată.
M-am bucurat, paradoxal, când mi-am aflat verdictul. În timp ce alţii se răsfaţă cu diagnostice celebre (Alzheimer, ce minunat sună acest cuvânt!), eu m-am ales cu această biată, banală insuficienţă. E un cuvânt care nu sperie, ci explică. E ca şi cum inima mea, după o viaţă de „atât s-a putut”, a decis să se alinieze în sfârşit realităţii din jur.
Am aer, dar n-am deajuns. Insuficienţa nu este un zid, ci o penumbră. Este aerul care îţi ajunge doar până la gât, obligându-te să înveţi o economie a respiraţiei pe care nu ţi-ai fi imaginat-o.
Am trăit până acum, se pare, nu doar într-o insuficienţă de oxigen, ci şi într-o insuficienţă cronică de destin.
Şi ar trebui să recunoaştem: în România, noi nu trăim, noi practicăm arta insuficienţei aplicate. Ne-am născut într-o cultură a lui „aproape”: aproape europeni, aproape prosperi, aproape fericiţi. Apoi, aproape am făcut autostrăzi, aproape am reformat sistemul, aproape am devenit o ţară „ca afară”. Inima mea nu face decât să respecte planul cincinal de neîmpliniri.
După ’89, am rămas aici dintr-o insuficienţă a curajului, mascând frica de necunoscut sub steagul loialităţii faţă de glie. Am privit apoi cum speranţa se diluează, devenind şi ea insuficientă pentru a hrăni o naţiune întreagă. Ne-am obişnuit cu „merge şi aşa”, care nu este altceva decât definiţia populară a insuficienţei: un pic mai mult decât nimic, dar mult mai puţin decât necesar. Şi astfel am trecut de la insuficienţa de unt la insuficienţa de speranţă.
Aş zice (s-a mai zis, desigur!) că insuficienţa este motorul discret al istoriei. Dacă stăm să ne uităm în urmă, marile drame ale lumii sunt cronici ale unor insuficienţe salvatoare. Să luăm exemplul lui Romeo şi al Julietei. Ce i-a salvat de uitare? O insuficienţă de sincronizare! Dacă un mesager nu întârzia, dacă Julieta se trezea la timp, am fi avut astăzi o piesă despre doi bătrânei din Verona care se ceartă pentru că Romeo a uitat să ducă gunoiul. Insuficienţa timpului i-a făcut însă nemuritori. Suficienţa i-ar fi transformat în banalitate domestică.
Dacă totul ar fi fost „suficient”, am fi trăit aroganţi într-o imensă plictiseală cosmică, într-un Eden perfect sincronizat, dar care şi-a pierdut poezia. Aşa, suntem doar ironici şi supravieţuitori.
Iar eu trăiesc acum între nişte limite care nu sunt clare. Am o pensie „decentă” – un alt cuvânt-capcană. Decenţa e pragul de sus al insuficienţei financiare; e limita la care supravieţuirea nu mai e umilinţă, dar nici demnitate nu se poate numi. Respir sacadat de parcă aş fura aerul de la stat, fără să plătesc accize.
Dacă Marc Aureliu ar trece pe sub fereastra mea, mi-ar şopti: „Ce te plângi, omule? Inima ta nu e insuficientă, ea este doar limitată, aşa cum este însăşi natura.” Împăratul m-ar învăţa că nu lungimea suflului contează, ci calitatea pauzei dintre două bătăi de inimă. El scria că trebuie să părăseşti viaţa aşa cum o măslină coaptă cade din pom, binecuvântând pământul care a hrănit-o şi mulţumind copacului care a purtat-o. Pentru un stoic, insuficienţa nu este o lipsă, ci o măsură corectă. Dacă universul a decis că ai nevoie de mai puţin aer, înseamnă că restul de viaţă trebuie trăit cu o intensitate mai pură, mai concentrată, fără risipa de gesturi inutile a celor care se cred nemuritori.
Privit prin fereastra acestui diagnostic, „restul lumii” capătă o claritate crudă. Toată goana de afară, tot vacarmul acestei „bieţi Românii”, sunt doar zgomote de fond. Inima mea obosită nu e un defect de fabricaţie, ci o invitaţie la esenţial.
Trăiesc neterminat. Ca o frază care se sfârşeşte în puncte de suspensie pentru că autorul a obosit să mai caute predicatul. O schiţă de maestru peste care s-a vărsat cerneala resemnării. Nu e disperare pentru că disperarea presupune un consum de energie pe care nu mi-l permit. Nu e un eşec răsunător, e doar o prezenţă palidă. O insuficienţă de a fi pe de-a întregul, într-o ţară care, la rândul ei, pare mereu în stadiul de proiect abandonat.
Mircea ZAHARIA