Constantin GRASU
Profesor universitar
(…) Profesoara, istoricul şi publicistul Tereza Strătilescu, intelectual de mare rafinament şi de mare rectitudine morală, a văzut lumina zilei în Tarcău, la 13 aprilie 1864. Tatăl, Gheorghe Strătilescu, era arendaş al moşiei mănăstireşti Tarcău, descendent al unei familii de răzeşi tutoveni, recăsătorit cu Melania Fréhaut, fiica unor imigranţi, tatăl francez, mama italiancă, ajunşi în Piatra Neamţ. De notat că la acea vreme, înainte de reforma lui Cuza, în Tarcău, domeniul forestier de pe stânga apei era moşia Muntelui Athos, iar cel de pe dreapta aparţinea Mănăstirii Pângăraţi.
Studiile primare le urmează în Tarcău, după care este mutată la „Notre Dame de Sion” din Iaşi, şcoală cu educaţie catolică. De aici a trecut la Institutul de Educaţie a Tinerelor Fete, condus de Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, absolvind cursurile în anul 1883.
Din motive materiale, mai având încă patru fraţi, imediat după trecerea bacalaureatului, se încadrează suplinitoare în învăţământ, predând la Şcoala normală, matematica şi limba italiană. Se înscrie apoi la Universitatea „Al. I. Cuza” unde urmează istoria şi filozofia, luându-şi licenţa în anul 1887.
După licenţă a concurat, fără succes, pentru ocuparea unei catedre de filozofie sau istorie universală, posturile fiind, de fapt, vândute anticipat clientelei politice, după cele mai autentice reguli fanariote. Nu s-a lăsat învinsă, cum consemnează Gheorghe Baciu, unul din biografii săi, şi, la un nou concurs, supravegheat cu grijă de Titu Maiorescu, reuşeşte cu media 9,33 înaintea a cinci concurente.
Asta se întâmpla în anul 1889, când a fost titularizată la „Externatul de Fete” din Iaşi, care, în 1905, avea să devină Liceul „Oltea Doamna”, după numele mamei lui Ştefan cel Mare, în prezent, Colegiul „Mihai Eminescu”. Pe lângă buna pregătire, cunoştea şi şapte limbi străine, franceza, italiana, germana, engleza, rusa, sârba şi bulgara.
Văzându-i seriozitatea şi pasiunea pentru istorie, directoarea şcolii insistă pe lângă Take Ionescu, pe atunci ministrul învăţământului, pentru o bursă de studii în Anglia; după alţii, plecarea s-ar datora propunerii lui A.D. Xenopol. Obţine, în 1893, bursa de studiu pentru un an, fiindu-i apoi prelungită pentru încă unul la intervenţia lui Titu Maiorescu, cu condiţia ca în Regatul Unit să urmărească problemele pedagogice şi organizatorice ale învăţământului rezervat fetelor.
Aşa a ajuns la Universitatea Oxford, cea mai veche instituţie de profil din lumea anglo-saxonă, a patra din lume după clasificările actuale, de unde, vreme de doi ani, umblând în tot Regatul, inclusiv Scoţia, a reuşit să trimită la Convorbiri Literare ale Junimii, articole cu tematica cerută de condiţiile bursei, dar şi impresii de călătorie sub titlul de Scrisori din Anglia (1893-1894).
Revine la catedră în 1896 unde continuă să-şi facă datoria cu prisosinţă, aşa fel încât, în anul 1902, devine directoarea şcolii la insis- tenţele lui Constantin Stere, cu toate că avusese nu mai puţin de 16 concurente.
Ca urmare a stagiului britanic, elaborează şi publică lucrarea, From Carpathian to Pindus, apărută la Londra în 1906 scrisă, se spune, la cererea publicului britanic, dornic de a-i cunoaşte pe români. Este o carte de istorie a României în care se ocupă şi de vlahii de la sud de Dunăre.
După cum se ştie, există lucrări de istorie care vorbesc de o populaţie de vlahi care ar fi migrat şi spre nord, în Tatra poloneză. Se bănuieşte, chiar, că dintr-o asemenea aşezare montană de vlahi s-ar trage Papa Ioan Paul al II- lea, lucru care, se pare, n-a fost negat de Suveranul pontif. Lucrarea amintită a concurat pentru premiul Academiei române, dar a fost pe locul doi, premiul primindu-l Sextil Puşcariu, primul rector al Universităţii Daciei Superi- oare din Cluj, pentru o lucrare filologică. A fost recompensată, însă, de-a lungul anilor, cu alte distincţii, precum Medalia jubiliară Carol I, precum şi Premiul Bene Merenti clasa I şi clasa a II-a… (Apostolul, nr. 192, oct., 2016)