Mihai FLOROAIA
Profesor
În ultimul timp s-a vehiculat prin mass – media ideea conform căreia simbolurile religioase, în mod special icoanele, ar trebui înlăturate din şcoli (şi din instituţiile publice, acolo unde există) pe motiv că ar atenta la sentimentul libertăţii religioase a persoanei. Se pare că totul a pornit de la cazul profesorului de filozofie, Emil Moise, care indignat de numărul mare de icoane expuse în cadrul Liceului de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, a înaintat o petiţie Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discrimi- nării, cerând retragerea simbolurilor religioase de pe pereţii publici ai cancelariilor, holurilor şi sălilor de clasă din Liceul de Artă „Margareta Sterian”, precum şi retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învăţământ public din România. Petentul consideră că afişarea simbolurilor religioase pe pereţii unităţilor publice de învăţământ constituie o discriminare împotriva persoanelor atee, agnostice, indiferente sau de altă confesiune decât aceea căreia îi aparţin respectivele simboluri religioase. Au urmat, la mai multe posturi de televiziune naţionale şi locale, dezbateri cu argumente pro şi contra simbolurilor religioase, de parcă s-ar fi rezolvat toate problemele românilor şi numai aceasta rămăsese nerezolvată. Unii au avut chiar neruşinarea să afirme că icoanele din sălile de clasă au înlocuit tabloul tovarăşului de dinainte de decembrie 1989. Alţii au susţinut că prezenţa icoanelor este benefică, însă icoana trebuie să fie expusă doar la orele de religie sau în cabinetele special amenajate. Noi trăim într-o lume a simbolurilor. Este adevărat că pe unele le descifrăm, pe altele nu, unele ne sunt înţelese, altele mult mai greu de interpretat. Simbolismul religios nu are un caracter determinant, însemnele religioase din şcoală neavând o destinaţie cultică, ci fiind considerate o expresie a spiritualităţii şi culturii poporului român, popor născut creştin în istorie. Însă un lucru este cert: dreptul la practicarea credinţei ni l-am obţinut prin jertfele acelor tineri care au murit în 1989, iar icoanele au fost aşezate la loc de cinste în sălile de clasă de către elevi şi părinţii acestora, nefiind impuse de preoţi sau de cadrele didactice. Ba îmi amintesc că, după 1990, părinţii elevilor au dus o adevărată luptă cu unii dintre „tovarăşii” directori de şcoală rămaşi tributari vechilor mentalităţi, care se împotriveau acestui act moral reparatoriu pentru fiinţa neamului nostru. Fiecare confesiune sau cult are libertatea să-şi afişeze simbolurile religioase în locuri special amenajate în sălile de clasă. Dacă admitem scoaterea simbolurilor religioase din şcoli, renunţăm şi la stema ţării, căci are reprezentat vulturul cu crucea în cioc? Renunţăm la imnul naţional, pe motiv că în ultima strofă apare sintagma „Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină…”? … şi, în final am şi eu o întrebare: dacă se tot face atâta tam-tam pe respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase ale minorităţilor, noi, majoritatea creştini ortodocşi fiind, nu avem nici un drept? Dacă într-o clasă de 30 de elevi sunt 1-2 de confesiune adventistă sau evanghelică, scoatem icoanele din sala de clasă pe motiv că respectăm dreptul la libertatea conştiinţei a celor 1-2? Dreptul majorităţii cine îl mai respectă? Aşa suntem noi când vrem să fim mai catolici decât papa! (Apostolul, nr 89, ian., 2007)