Emil BUCUREŞTEANU
Ziarist
Mama Nata este pseudonimul doamnei Natalia Rusu, profesoară din Roman. S-a născut în Basarabia, la Tighina. A suportat odiseea războiului, trecând Prutul de două ori spre inima ţării, în 1940 şi 1944, şi o dată înapoi, bucuroasă pentru că se întorcea acasă, după ce Antonescu a ordonat armatei române, de la Piatra-Neamţ, trecerea Prutului şi eliberarea pământului luat din trupul ţării. Acei ani i-au marcat viaţa şi dorul de ţară o va frământa mereu. Când a fost posibil, după decembrie 1989, şi-a exprimat simţămintele în versuri şi le-a publicat, în două volumaşe, după puterile materiale ale autoarei. Ele se numesc Poiana cu flori târzii… şi Basarabie, raza mea de soare. Este atâta dor cuprins între copertele acestor cărţi! Dar nu numai dor ci şi revoltă şi dorinţă ca Prutul să nu mai fie hotar: Peste unda apei lină/Prutul soarta şi-o suspină:/Peste vad adânc şi lat/Mii de doruri îl străbat. (Podul de flori). Dar mai întâi a fost: La miezul nopţii bat cu pumnu-n geam:/”Vin ruşii”! strigă cineva din stradă./Vin ruşii? Adunăm ceva în grabă/ Şi prindem caii repede în ham. Şi după ce redă întreaga dramă a părăsirii locurilor natale pentru a doua oară, Natalia Rusu îşi exprimă pesimismul întoarcerii vreodată la Tighina, cetate ridicată de Ştefan pe Nistru, acolo unde erau hotarele Moldovei, Moldovă unită apoi cu celelalte provincii surori: Sunt ani de-atunci, de jale şi de dor,/ De soarta noastră nimeni nu mai ştie,/ Iar un Ion, nu cred c-o să mai vie,/ Să treacă Prutul ca dezrobitor. Natalia Rusu încă mai speră, măcar poetic, că Basarabia va fi a noastră, a românilor, Citiţi acest Testament al Nataliei Rusu, pentru a înţelege toată durerea şi dorinţa basarabenilor: Ce pot să-ţi las când toate-s pe sfârşite – Un vers de doruri ruginite/ Nu-ncape într-un act de moştenire. /Dar totuşi aş dori să iei aminte/ Că dorm strămoşi la porţile tighine / Şi n-au hodihnă-n ziduri şi morminte / De când îi calcă hoardele străine./ Să ţii în suflet sfântă datoria / De-a strămuta pe Nistru iarăşi vama./ Aş vrea ca însăţi tu să porţi solia! / Acesta-i testamentul de la mama./
Suntem prea mici pentru un război aşa mare şi, fără a uita de testamentul Nataliei Rusu, mă întorc la Mama Nata, cea care a scris două cărţi excepţionale pentru copii, cu poezii despre vieţuitoarele necuvântătoare, în limbajul nostru, vieţuitoare ce ne înfrumuseţează viaţa: despre berzele ce stau într-un picior, despre cărăbuş-jucăuş, Doamna Bufniţă, despre Cri-Cri, Veveriţă, Cuţu-Cuţu, Iepurilă… Dar de ce să vă spun eu şi să n-o las pe Mama Nata să vă spună prin versurile ce ţin loc de introducere la a II-a carte dedicată copiilor, ce poartă titlul Cartea bucuriei mele. Am chemat în carte aici/ Libelule şi arici,/ Vulpi şirete şi pisoi,/ Broaşte cu picioare moi/ Şi şopârle, albinuţe,/ Libelule, furnicuţe./ Toate aşteaptă ocrotire,/ Grijă, milă şi iubire./Şi-am adus şi nişte mere/Adunate în panere/ Şi cireşe cotnăreşti:/ Să mănânci şi să citeşti. (…) (Apostolul, nr. 109, oct., 2008)