Învăţătorul este factorul de la care se aşteaptă întărirea neamului prin cultură şi educaţie.
De multe ori însă, se discută în abstract: învăţător şi şcoală sunt nedeslipiţi. Şcoala e câmpul de activitate al învăţătorului, iar învăţătorul nu trebuie să ştie altceva decât şcoala. Această restrângere de activitate se aude din partea acelora care, fie că nu cunosc starea lucrurilor de la noi şi misiunea dascălului primar, fie că nu văd cu ochi buni activitatea extraşcolară a învăţătorului nostru.
În totul trebuie să plecăm de la starea socială şi culturală a ţării noastre, ca urmare a veacurilor de veşnic chin şi îndurerare, care nu poate fi în câţiva ani înlăturată, decât cu o sforţare şi abnegaţiune de apostoli din partea tuturor. Starea reală este dominarea analfabetismului şi a inculturii în masa mare a populaţiei de la sate şi oraşe. O ceaţă deasă cuprinde mintea şi sufletul celor mulţi, chiar după ce au trecut prin şcoală. De multe ori bunul simţ, ori spiritul de jertfă, e ascuns mai degrabă în norodul care n-a dat prin şcoală. Peste tot deci de luptat contra unui duşman lăuntric, mai greu de învins decât cel din afară.
Peste tot se cere lumină, pentru ca viaţa fiecăruia să fie viaţă, iar munca cheltuită să aducă ţării şi neamului întărire şi înălţare.
Lumina trebuie să purceadă de la şcoală, iar purtătorul ei este deocamdată numai învăţătorul. În altă parte, unde societatea dă sprijin şcolii, unde învăţătorului îi vin în ajutor alţii, deplina activitate a acestuia, toată râvna, însufleţirea şi dragostea lui, pot fi închise între cei patru pereţi ai clasei. La noi, din păcate, încă nu este aşa.
Oricât de intensă ar fi munca în clasă, familia, mediul, distramă ce s-a ţesut de învăţător, mai ales dacă absolventul nu are mijloacele să treacă îndată la altă şcoală. Încetul cu încetul, an cu an, uitarea se întinde în mintea ştiutorului de carte, vântul spulberă ce bruma s-a adunat în sufletul lui în cei 4-5 ani de şcoală. Devine analfabet, pradă iresurilor şi a curentelor dăunătoare din jurul lui. Munca dascălului este irosită. Procesul influenţei mediului e mai tare decât orice. Atunci ce e de făcut?
Desigur munca învăţătorului trebuie îndreptată şi în alte părţi. Băncile populare, obştiile, cooperativele şi toată marea operă economică de care s-au însufleţit învăţătorii la îndemnul marelui Haret, au adus până mai deunăzi una din cele mai sănătoase îndrumări la sate.
Acum timpurile au dărâmat aceste instituţii şi numai unde dascălii sunt destoinici, vor putea să le mai reînoieze. Toată mişcarea sănătoasă pornită prin mijlocirea învăţătorului ne arată însă că ascunde întrânsul o îndeajunsă energie pentru ca să înceapă şi regenerarea culturală şi educativă a satelor. Trebuie însă să i se vină în ajutor. Leafa lui trebuie să-1 puie la adăpost de orice ademenire pentru cheltuirea muncii în alte domenii decât acele legate de menirea lui. Programa şcolii trebuie uşurată, limpezită, pentru ca să-i rămâie dascălului vreme liberă spre a se ocupa şi de regenerarea satului.
Desigur nu ar fi rău, dacă în acest scop, i s-ar întovărăşi alte elemente în ajutor. În unele sate se poate, dar trebuie tragere de inimă, îndemn şi dezbrăcarea de interese personale, în cele mai multe însă, învăţătorul singur trage la coarnele plugului. În ajutorul învăţătorului mai pot veni chiar absolvenţii lui. Trebuiesc însă urmăriţi. Absolventul se pierde în neştiinţa care-1 înconjoară dacă nu e urmărit, îndrumat, povăţuit, supravegheat de aproape. Într-un an, doi-trei, în ceilalţi ani tot pe atâţia, ucenicii înconjoară cu vremea pe maestru. Se formează astfel oştirea contra întunecimii şi a relelor apucături. În unele părţi, s-a ajuns ca dintre ţăranii însăşi să se aleagă conducătorii caselor de sfat şi citire. Învăţătorul acolo nu se îngrijeşte decât de izvor; el primeneşte numai forţele de luptă, face ca mişcarea să nu contenească.
Împrejurările în care se găseşte viaţa satului, la noi, cer măsuri grabnice. Casa, cu cât este mai mare, cu atâta are nevoie de lumină. Lumina minţii este necesară muncitorului ca şi micului proprietar.
Voinţa, ca şi buna stare, cultura le deşteaptă. Buna stare sprijineşte cultura, dar nu o poate naşte. Se zice că atunci când săteanul va fi cuprins, se va îndrepta mai uşor spre şcoală şi cultură. Exemple din ţara noastră arată contrariul. În judeţele bogate de la şes, în care satele sunt populate, analfabetismul este în floare. Întunericul e înspăimântător. Sunt locuri unde nici 10% din fetele chiaburilor nu au trecut prin şcoală. Prin urmare lupta trebuie deschisă. Cultura răspândită în mulţime, potrivit nevoilor ei, îi aduce buna stare.
Exemplele se pot lua din Suedia, Norvegia, Danemarca. Prin şcoala făcută după trebuinţele lui, ţăranul a ajuns om conştient de drepturile, dar şi de îndatoririle sale, ca şi de puterea ce o reprezintă. Tovărăşiile de tot soiul 1-au scăpat din sărăcie, făcând ca, ţara întreagă să se simtă de înstărirea lui.
Opera de regenerare a tării, prin răspândirea culturii cade de în sarcina dascălilor. De aceia organizarea şezătorilor a caselor de citire, a bibliotecilor populare, serbărilor este una din cele dintâi îndatoriri ale învăţătorului. Întârzierea muncii pentru progresarea ei poate dăuna întregii colectivităţi. Începutul e mai uşor şi mai de nevoie la sate pentru ca aerul împrospătat de acolo să bată spre a alunga miasmele cari se tot adună.
Calea arătată aici, nu este singura. Pot fi atâtea căi, câte personalităţi sunt în lucru. Exemple de muncă, de ordine, de raţionare, trebuie să purceadă de la luminătorul poporului. O încordare, chiar cu suferinţi, scapă ţara. Nu merită ea oare din partea noastră, a dascălilor de toate gradele, jertfa unei părţi măcar din tihna şi vlaga personală?
Şcoala nu e deajuns ogor de muncă. Câteva case, dacă nu satul întreg, trebuie să fie sfera de activitate a învăţătorului, propăvăduitor prin cuvânt şi faptă, a pildelor bune ce trebuie să schimbe mintea săteanului nostru. Aşa cer împrejurările actuale. Vrem să vedem tineretul la lucru, având experienţa şi îndemnul celor mai bătrâni.
C. LUCHIAN
_______________
*) Apostolul, anul I, nr. 1, noiembrie 1934