● Interviu cu soprana Anda-Louise Bogza
Când clopot, când izvor, vocea Andei-Louise Bogza te cuprinde pe de-a întregul, iar dacă ţi se întâmplă, cumva, să crezi că ai scăpat din mrejele vocii ei, odată ce ai ieşit din sala de concert, ei, bine, te-ai înşelat. După concertul de la Catedrala Sv. Vavřince, ne-am dat întâlnire în Pankraci, la cafeneaua de peste drum, nici nu-i ştiam numele, nu conta, conta doar să ne fie aproape. Si cum nu se putea altfel, când oricum ai da-o, nu te poţi opune astrelor, cafeneau purta numele „Kandelabr” de parcă natura înconjurătoare, deodată, căuta, cu delir, să creeze spaţii mari, solare, celeste, de factura unui candelabru pentru doamna cu care aveam să-mi petrec un ceas. Mă înarmasem cu vervă şi c-un oarecare protocol, dar nimic din toate astea nu avea să se întâmple, căci naturaleţea, onestitatea, căldura, bucuria prezentului au luat locul celor închipuite. Am împărţit o spumă de lapte împreună şi ne-am lăsat pradă dialogului. Ce ne-a povestit, aflaţi în rândurile de mai jos:
– De-o măiestrie iscoditoare, muzica v-a găsit tocmai acolo, în munţii Neamţului. Spuneti-mi, cine a fost persoana care a reuşit să apese pe pedala aceasta a sensibilităţii, a frumosului, determinându-vă să alegeţi o carieră muzicală?
– Persoana care m-a modelat în cariera mea muzicală şi omul care m-a influenţat a fost, desigur, mama mea. Originară din Piatra-Neamt, ori de câte ori avea vreun prilej, mama mă lua cu ea la teatru, la festivaluri de teatru şi de muzică, la spectacole. Şi astfel, am început să cânt încă de la 5 ani, dar mi-a plăcut şi pianul. La 14 ani, am plecat la Bucureşti, la liceul de muzică George Enescu, iar acolo am avut şansa să o cunosc pe doamna Ludmila Popişteanu, profesoară de pian, un pedagog special, elevă a Floricăi Musicescu, profesoara lui Dinu Lipatti. Au fost profesori benefici, care ştiau ce înseamnă să înveţi de dimineaţă până seara. Ţineam minte sute de lucrări muzicale, Bach, Schubert, Liszt, Beethoven, muzica modernă, muzica românească, muzică barocă. În paralel cu pianul, am fost pasionată şi de clavecin, un instrument despre care îmi plăcea să spun că este străbunicul pianului. Clavecinul necesită o preocupare mai deosebită, trebuie să-l acordezi în permanenţă, cere multă mentenanţă. Am pledat apoi pentru canto, specializându-mă în repertoriul de operă şi vocal simfonic.
– Cum era Anda-Louise Bogza în copilărie?
– Îmi plăcea să cânt, să recit, să dansez. Mi-aduc aminte că, la spectacole, se întâmpla să vin cu o păpuşă, iar actorii, în culise, mă întrebau: ce faci, Anduţa? Iar eu ripostam scurt: Eu nu sunt Anduţa, eu sunt mama Anduţa. Deci, de mică, aveam sentimente materne, sentimente care nu cred că mă vor părăsi. Eram iubită de toată lumea, le spuneam actorilor Capra cu Trei Iezi, şi obişnuiam să modific puţin sfârşitul poveştii, într-o manieră comică şi pur moldovenească: şi-o chicat lupul… Toti râdeau cu lacrimi! Cred că aveam şi darul acesta, să bucur pe cei din jur. Studiam foarte mult, la început nu aveam pian, însă studiam la şcoala de muzică şi ajungeam acasă la zece seara. Mai târziu, părinţii mi-au luat o pianină, iar vârsta pianinei – aşa cum apare pe certificatul de garanţie – are aceeaşi vârstă ca a mea, fusese construită exact în anul în care m-am născut. În rest, copilăria întreagă a fost un cântec permanent: mama cânta, bunica cânta, cântam şi eu.
– Aţi interpretat şi v-aţi pus în pielea a zeci de roluri: Tosca, Turandot, Aida, Lisa din Dama de Pică, Jenufa, Katia din Katia Kabanova (chiar în Japonia, Tokio), Donna Anna din Don Giovanni, Leonora din Trubadurul, Abigaille din Nabucco, Desdemona din Othelo, Rusalka din opera lui Dvořak si multe alte roluri. De care personaj v-aţi simţit mai aproape, încât să vă identificaţi cu el?
– Nu aş putea să fac un clasament, ar fi nedrept. Le-am învăţat, le-am cântat şi m-au absorbit. Mental, e o mare legătură între muzică – suflet – interpretare – tonusul vocii. Modul prin care se transmite mesajul muzical, redarea unei opere muzicale trece prin prisma sentimentelor tale, prin construcţia ta genetică. Interpretul joacă un rol major în redarea lucrărilor muzicale. Un spectator oarecare poate nu ar bănui, însă există o conexiune fantastică cu tine însuţi, cu publicul, cu divinitatea.
– Temele recurente, în aceste piese de artă, sunt voluptoase, romantice, elogiază iubirea, viaţa, dar sfârşesc prin a fi dure, sfâşietoare, tragice. Cum reuşiţi, totusi, să trageţi graniţa între viaţa de pe scenă şi viaţa cotidiană? Cum jonglaţi cu solemnitatea care se impune pe scenă şi firescul vieţii cotidiene.
– Da, îţi intră în sânge, te obişnuieşti cu tragicul, cu teatralul pieselor. Însă e bine să fii firesc atât în viaţă, cât şi pe scenă. Aşa îmi place să fiu: sinceră pe scenă, sinceră în viaţa reală. Publicul simte tot şi, de multe ori, există o colaborare cu publicul. Legătura aceasta invizibilă între public şi interpret e un fluid permanent. Cum jonglez? Printr-o dreaptă cumpătare. E adevărat că pe scenă te pui în pielea personajelor, trebuie să fii un bun actor şi interpret. Nu întâmplător Robert Carsen, un mare regizor de operă, obişnuia să le spună cântăreţilor: My actors! Nu suport manierismele, falsul, superficialitatea, îmi place naturaleţea. Cu cât eşti mai firesc, cu atât eşti mai plăcut. E de preferat să creezi situaţii juste, dar, e adevărat, depinzi câteodată şi de public, de colegi, de regizori, de dirijori, ţi se cere un anumit fel de a juca, însă e nevoie de o apreciere justă a momentului. Mi-aduc aminte de un episod, am fost cu mama într-o vizită la operă, trăia pe atunci şi Arta Florescu, profesoară şi renumită cântăreaţă de operă, iar interlocutorul ne spunea un lucru interesant: încearcă să ecranizezi ceea ce proiectezi cu vocea, corpul şi gândul. Şi acum, cu trecerea anilor, constat că avea dreptate.
– Deşi aţi început mai devreme, încă de pe băncile facultăţii, debutul dvs. e în anul 1992. Sunt aproape 30 de ani de carieră muzicală. Mai aveti emoţii când urcaţi pe scenă?
– Da, de fiecare dată. Pentru că ţi se testează limitele, esti chemat să demonstrezi de ce eşti în stare, până la urmă. Vocea trebuie să fie bună, sănătoasă, să fii mereu în formă, să arăţi bine, să ştii să-ţi gestionezi mişcările. Mereu sunt alte trăiri, însă, da, fiecare spectacol reda emoţia cu intensitatea sa. Dacă sunt emoţii juste, acestea fructifică orice context.
– Să spunem că nu aveaţi harul acesta şi aţi fi făcut altceva. Cărui meşteşug v-aţi fi închinat viaţa?
– În anumite circumstanţe aş fi vrut să fiu actriţă, poate, dar mi-ar fi plăcut să fiu şi profesoară de muzică, de istorie, sau chiar de limbi străine. Deşi mama a fost profesoară de limba română, eram mai bună la ştiinţele exacte, la matematică, la chimie. Preferinţa pentru profesor de limbi străine a venit mai târziu.
– Vă citesc un document al vremii despre Maria Callas: „Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără şi umplând aerul cu reverberaţii melodioase, ca un carillon. Era în orice caz un fenomen uimitor, nemaiîntâlnit, de necrezut, o himeră. Întrebarea e următoarea: aţi avut oameni care au purtat pentru calităţile dvs. nemaiîntâlnite un ghimpe?
– Dacă nu îmi plăcea ceva spuneam, dacă mă deranja ceva vorbeam, am fost în general foarte directă. Dar aş vrea să nu ştiu de oamenii care au avut ceva împotriva mea. Invidia, maleficul se simt de la distanţă şi îţi iau din tonus, din energie, e ceva împotriva armoniei. Prefer ceea ce e benefic. Dizarmonia nu o recomand nimănui.
– Aţi călătorit în toată lumea, concerte şi spectacole având la Opera de stat din Viena, Salzburg, Berlin, Budapesta, Bucuresti, Műnchen, Hamburg, Frankfurt, Dresda, Paris, Roma, Verona, Bruxelles, Luxemburg, Tokio, Tel Aviv, Asia, America şi, totuşi, aţi ales să vă stabiliţi la Praga. De ce aici?
– Pentru că soţul meu a fost ceh, pentru că am venit la cea de-a doua mea familie, a fost o întregire a familiei, cum se scria şi în acte la acea vreme.
– Nichita Stănescu spunea la un moment dat: „aş minti să spun că nu regret nimic, cum, de altfel, aş minţi dacă aş spune că regret ceva”. Regretaţi ceva, doamnă Anda?
– Clar. Poate va veni şi timpul să spun şi eu ca Edith Piaf: Non, je ne regrette rien. Dar acum regret că nu am stat mai mult cu mama, că n-am cântat mai mult acasă. E totuşi straniu să spui că nu regreţi nimic. Mereu îmi reproşez câte ceva. E greu să fii aşa de multumit cu tine însuţi şi să spui, senin, că n-ai niciun regret.
– Când nu cântă, doamna Anda-Louise Bogza ce face?
– Îmi place să revin şi să stau în grădina bunicilor, să merg la mare, la munte, să călătoresc, să citesc, să ascult emisiuni interesante, să citesc lucruri ştiinţifico-fantastice, să scriu câte ceva. Îmi place să mă plimb, să fiu în contact cu natura.
– Un sfat pentru tinerele soprane care îşi încep acum cariera?
– Să nu interpreteze un repertoriu prea dramatic pentru vocea lor… (N. R. – Preluare din Revista Timpul, Praga, 25 august 2021)
Elena STERIAN