Proaspete, vii, albe, transfigurate, respirate pe tulpina lor, îngemănate, în rostire răspicată, aplicate şi aplecate, în răstimp de contemplare, pe firul de raze, în vibrare discretă, copleşite de ardoarea interioară, de o prea răvăşitoare chemare, spre înaltul firii. De data aceasta, florile lui Gigel Bârliba îmi par şi apar ca florile luminii, cu o încetinire şi o cuminţire, mai înainte de a fi ermetizate şi eterizate, în seminţe şi rodire, în necontenire adică, precum e lumina, nemuritoare.
Taina luminii e contemplare de sine, prin răsfrângere, în firea apei înnoite, aşa ne apar Florile cerului, florile luminii nemuritoare, răsfrânte în azur de văzduh interior, respirând din adânc de izvor primenitor.
Florile lui Gigel Bârliba sunt iluminări interioare, plecându-şi fruntea, tâmpla de petale, pe un firmament transparent, petrecând un gând tainic, decent, o înfiorare de prezent subtil, subiacent.
Inocentă, clipa eternului început, cum ne este şi amintirea dinspre ce este acum, spre o întrupare a ceea ce însă nu este şi, pe măsură ce ne amintim, clipa înfloreşte, devine lamură, Floare de Sânziene, lămurindu-se, prin înflorire divină.
Sublimul e starea princiară a sufletului, când, prin asfinţire, ni se aminteşte de împlinire şi mântuire, având durata unei clipe: aceasta e clipa de graţie a florilor sofianice, ca aşteptare şi amânare, răgaz, de o clipă, cu o clipă înainte de răvăşire, de ofilire. Privindu-le şi admirându-le, adăugându-le pricina noastră, surparea noastră, mirarea noastră, a ceea ce ni se arată, ca izbucnire, profunzime, captare şi inspirare, fericindu-ne privirea.
Când ne plecăm fruntea sau tâmpla, de fapt, ne supunem uitării de sine, unei surpări interioare, precum florile nemuritoare ale lui Gigel Bârliba. Smerenia, ca un prag spre adumbrire, nu e stagnare sau simulare, ci aplecare şi urmare şi îndurare, cum lumina e şi (sau mai ales!) suferinţă: suferinţa culorilor (Van Gogh).
Cu ce se hrănesc florile acestea, prăbuşite-n abis, cine le respiră pe ascuns, când pictorul e demult într-un alt spaţiu, aerian, contemplând o altă floare, în răcoarea frunţii şi în ardoarea inimii, meditând la floarea cea rară, unică, răsărind, într-o altă lume, într-un alt abis, abisal paradis.
Spre răsărit plecându-şi cununa de argint, aplecate în semn de recunoaştere şi de puritate a privirii, ferindu-şi făptura pentru a lăsa loc liber să le cuprindă lumina, ca o jertfire, în adorarea, îşi află alinare, iar pentru noi, doar încântare.
Florile cerului ne apără, se apără, de aceea ce ar putea să le stânjenească, să le întineze firea, îşi înfig rădăcina pe înălţimi de munte, cât mai aproape de cer, imaculate în creşterea şi înflorirea lor. Chiar dacă nu le admiră nimeni, cu atât mai mult înfloresc în sine-ţi doar pentru un duh nevăzut al aerului, al luminii şi al lacrimii de rouă, în zori.
Florile de munte înnobilează firea înălţimii, prin ţărâna puţină, suficientă însă, cât să prindă rădăcină, hrănindu-se doar cu aer şi cu lumină. Sau, admirându-le când îşi răcoresc făptura cu lacrima (roua) plânsului interior.
Tripticul montan al lui Gigel Bârliba sunt alegorii pentru chemări interioare, biruitoare, asupra durerii, înălţându-se deasupra trecerii pământene, cu un pic de verde, cât mai intens, pe măsură ce culmea îşi subţiază făptura, înfiorând văzduhul.
Muntele îşi pleacă, smerit, tâmpla, copleşită de şoaptă, de înflorirea, de clipirea, de răvăşirea inferioară, în ardoarea necuprinderii. Întâia rază a zorilor mângâie mai întâi tâmpla de dor mistuitor a Carpaţilor. Copleşiţi de prea multă lumină, în acoladă smerită, îşi încep Colindul dinspre Nord. Carpaţii par a fi copleşiţi de o ardoare interioară, cu un nimb de contemplare divină par a se supune unui nadir latent, meridional, ca, imediat, să-şi aducă aminte, spre asfinţit, de zenitul luminii eterne.
La întrebarea poetului Nichita Stănescu, deloc retorică, ci, duios îmbietoare: Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii? Răspunsul lui Gigel Bârliba ar fi unul cât se poate de poetic: prin frângerea razei de lumină, care ne înfiorară, prin fractalul din care răsare lamura cuvântului, mângâind tâmpla tăcerii.
Narcisele, lalele, bujori, un mac, două narcise cu sau fără nume, anonime chiar, toate sunt purtătoare de mesaj poetic, fie, prin alegoria muntelui, ca temeinicie şi statornicie, fie prin metonimia culorilor, una alteia fiind în rezonanţă, fără stânjenire.
Pentru a nu stărui prea mult, riscând să se ofilească florile lui Gigel Bârliba, de prea multe cuvinte, ele, florile, se cuvine să fie admirate pe furate, ca să nu se umbrească şi să-şi ferească privirea, la rândul lor, admirându-ne. În cele din urmă e o convertire, o conversie tainică, florile ni se dăruie, ca lumină, lumină transfigurată, adică epifanică. Ele au chip şi întruchipează privirea lui Dumnezeu. Până şi muntele ne apare în dialog cu el însuşi, un fel de cunoaştere de sine, pe cât ne apare el în înălţime, suitor necăţărător, tânguitor, suportându-şi povara măreţiei, pe atât e doar chemare spre un interior, unde ne sunt date, aievea, înfloritoare, nemurirea, veşnicia, eternitatea, în toată splendoarea şi măreţia îndrăznirii spre cer, a biruinţei, în lumină şi prin lumină.
M-am întrebat asupra felului în care sunt înclinate florile, sugerând un gest de tandreţe a celui care le dăruieşte. Ele sunt flori dăruite, înminunate de căldura gestului: pietate şi iubire, copleşire şi primenire. Încărcătura lor interioară, misterul, purtător de mesaj devine expresiv şi răspândind în privire o taină, o emoţie.
Florile lui Gigel sunt purtătoare şi de mesaj al statorniciei şi temeiniciei, al împământenirii lor, cât mai aproape de crugul şi de rugul purificator al luminii, nestânjenitoare, ci în urcuş, tânguitor, ca embleme solare, respirând parcă aerul purificator al tăcerii, aşa cum e sugerat de Ceahlăul învălurit, şi, în cuminecare, învăluit. Undeva pot fi văzute şi două căsuţe, ca martore tăcute, după ce piciorul a părăsit locuirea şi lucrarea, fiind cucerit şi captivat de înălţimea sugerată şi de începutul spornic al aşteptării, ca o sacră îmbobocire, o făptură, multiplă.
Soarele care izbucneşte prin raze eminesciene. Un Ceahlău în rostire, care ne apare ca o carte, un Ceaslov al luminii. Ceahlăul, două promontorii. Stingerea luminii: asfinţitul.
Flori nemuritoare, cereşti, transfigurate în lumina iubirii, în văzduhul cunoaşterii de sine, în clipa fastă de sărbătoare şi de revelaţie, când ţi-e dat să-ţi vezi chipul: în admirare şi dăruire de sine.
Învăţăceii, din Creanga de aur sadoveniană, tainici, dedicaţi unei taine şi unei asceze, în singurătatea austeră a muntelui Ceahlău. Ceahlăul fiind reperul şi înălţimea la care aspiră sufletul pământeanului, aşa cum ne apare, încununat de înfiripări de sfinte cruci albastre. Cununa noastră binecuvântată e în văi de aduceri aminte. Ceahlăul şi Soborul tăcerii: maestrul se retrage şi răsare chipul tăcerii. Apoteoza luminii, ca o răsfrângere în sine.
Ceahlăul: două promontorii insurmontabile, unde ispita e mai sagace, de a te prăbuşi, când altceva te va ispiti. Un albastru senin, cu înfiripări de duh alpin, un fel de persistenţă a tăcerii, răvăşită, copleşitoare. Şi un alt Ceahlău, treimic, munte sacru, înduhovnicit. Părintele, Marele Preot şi două chipuri isihaste, în adorare, în aşteptare, în admirare, în surprinderea clipei fugare, ca întruchiparea Duhului în peregrinare, vibrând în lumina odihnitoare, primenitoare. Şi o altă pasăre al cărei zbor, în arpegii de culoare în văzduh, în cutremurare, împlinindu-se Tripticul pe un fond de chemare, de înfiorare şi de împlinire. Dialogul aripilor face ca zborul să ne apară epifanic, înspicând văzduhul. Făptura umană a Ceahlăului, înfiripare şi întruchipare a Sufletului, ca iluminare interioară. (15 ianuarie 2015, Tg. Neamţ)
Prof. Gheorghe SIMON