Mariana Papară este un pictor heraclitic, imprevizibil, mereu în căutarea noutăţii de expresie, dar, în egală măsură, un artist eleatic, rămânând fidel de decenii formulei de expresie care i-a adus consacrarea. Prin urmare avem ca rezultat vectorial o personalitate echilibrată, semn al celor aleşi. Culorile se supun ochiului, mâinii şi sufletului artistei, dar materia îşi cere suav sau brutal, dreptul la o existenţă autonomă. Rezultă o artă care vibrează şi care ne obligă la o replică pe măsură.
Prof. dr. Lucian STROCHI, critic de artă
Mariana Papară s-a născut în anul 1955 la Brăila. În 1978 a absolvit Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca, îmbrăţişând după aceea şi cariera didactică, în cea mai mare măsură ca profesor la Liceul de Arte „Victor Brauner”. În anul 2000 se stabileşte la Torino, unde înfiinţează prima Galerie de Artă Contemporană Românească din Italia. Îşi dedică timpul pentru a organiza numeroase expoziţii şi proiecte artistice în care are atât calitatea de artist cât şi pe aceea de coordonator şi curator.
Este preşedinte al Asociaţiei Artistice Internaţionale „ARIPA”, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Profesionişti, membru în Asociaţia Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România şi membru Enciclopedia de Artă Italiană de la 1900 – până astăzi.
Are numeroase expoziţii personale în România cât şi în Europa, colaborări cu galerii şi instituţii culturale internaţionale, activitate curatorială şi managerială în domeniul cultural. Este prezentă cu lucrări în cele nouă volume din Enciclopedia de Artă Italiană de la 1900 – până astăzi.
– V-aţi născut la Brăila. Cum se face că valurile vieţii v-au adus la Piatra-Neamţ?
– Brăila rămâne pentru mine doar o poveste, pentru că eu nu am fost niciodată acolo. Doar m-am născut la Brăila. Familia mea a migrat prin ţară, datorită faptului că tatăl meu a lucrat în armată. Aşa încât am locuit la Constanţa, Călăraşi şi după aceea în Ardeal. Am urmat şcoala generală şi liceul la Miercurea Ciuc, apoi Universitatea de Arte la Cluj. Altfel spus, Brăila a fost o trecere de scurt timp şi nu am rămas cu amintiri, iar la Piatra-Neamţ am ajuns prin repartiţie la terminarea facultăţii.
– De ce aţi preferat Universitatea de Arte din Cluj altor şcoli de pictură din ţară?
– În primul rând pentru că am făcut liceul la Miercurea Ciuc şi cei din această zonă optau pentru Cluj. În al doilea rând era o universitate prestigioasă, la care nu se intra uşor – când am dat eu examen au fost 6 locuri, pe care au candidat peste 100 de concurenţi – şi am reuşit din prima încercare. Adevărul este că am şi muncit din greu pentru acea admitere.
Am preferat şcoala de pictură de la Cluj pentru modul în care formau (şi formează în continuare) artiştii. Este interesant că în afară de studiul – de figură umană, de exemplu – se mergea şi pe interpretare. Contează foarte mult să ţi se dea şi libertate de exprimare. Asta ajută ca după terminarea facultăţii să îţi găseşti un stil al tău şi să nu te identifici sau să te confunzi cu profesorul tău, care îşi pune întotdeauna amprenta. Dar, artist nu devii după terminarea studiilor universitare, ci pe parcurs. Trebuie să-ţi dobândeşti această titulatură prin muncă şi prin anumite confirmări, de exemplu prin concursuri. Şi intrarea în Uniunea Artiştilor Plastici era mult mai grea decât acum, trebuia să demonstrezi că ţi-ai găsit un drum al tău, un mod de exprimare cât mai personal.
– Ce v-a determinat să faceţi pasul spre Torino?
– Am luat această decizie pentru că fiica mea a studiat acolo, la Institutul European de Design. Întâmplarea a făcut că am găsit şi un loc de muncă, o jumătate de normă ca designer textil; după aceea am predat la o Academie de Artă privată, şi între timp mi-a venit şi ideea de a înfiinţa o Asociaţie Artistică Internaţională. Galeria de Artă din cadrul Asociaţiei a fost benefică, pentru că am prins perioada când se făceau finanţări pentru proiecte de la primăria din Torino. Am primit finanţare în fiecare an, iar în felul acesta am reuşit să continui activitatea. Vă închipuiţi cred, că este greu să plăteşti un spaţiu în centrul istoric, însă eu am crezut foarte mult în ceea ce mi-am propus să fac.
– Cum s-a născut Asociaţia Internaţională „Aripa”?
– La Torino, predând la acea Academie de Artă privată, la un moment dat mi-am propus să-mi demonstrez capacitatea de organizator pe evenimente, pentru că aveam de coordonat foarte multe expoziţii şi concursuri internaţionale. A fost un efort titanic pentru că a trebuit să învăţ multe, mai ales management artistic. Apoi a fost dificil să fac şi secretariat, să contactez şi artiştii, am făcut toată munca, deoarece am avut doar nişte colaborări de scurtă durată. M-a ajutat foarte mult prietena mea, Silvana Nota, care este critic de artă.
Mai întâi am găsit un spaţiu şi apoi am început proiectele. Am avut şi o şcoală în cadrul Asociaţiei, cu elevi începând de la 5 până la 60 de ani. Am făcut şi cursuri de artă-terapie, prin colaborare cu Facultatea de Psihologie, ceva extrem de interesant… Am lucrat cu adulţi şi copii cu probleme locomotorii, copii cu sindromul Down – care sunt extraordinar de creativi şi descoperi lucruri uimitoare dacă ştii să pătrunzi în lumea lor.
În anul 2014 Italia a intrat într-o criză economică teribilă şi atunci s-au oprit finanţările de la primărie, motiv pentru care am fost nevoită să închid şi galeria. Aş fi putut continua, dacă eram dispusă să fac un compromis, şi anume să accept pictori amatori (în Italia sunt foarte mulţi, care ar fi fost dispuşi să plătească un spaţiu expoziţional). Dar eu întotdeauna am propus publicului lucrările unor artişti de mare valoare din România şi din întreaga lume şi sigur că s-ar fi năruit tot ce construisem până atunci. Există momente în viaţă în care trebuie să alegi, şi cred că dacă aş fi făcut acel gest de renunţare la principiile mele, aş fi regretat toată viaţa.
Întoarcerea mea în ţară înseamnă de fapt continuarea activităţii Asociaţiei. Este vorba despre şcoala de pictură pe care o susţin în Piatra-Neamţ şi de alte colaborări cu artişti români, în acţiuni cu Italia. Eu continui să fiu invitată la expoziţii în Italia şi în ţară, sunt activă din punct de vedere artistic, pentru că noi trăim prin artă şi aceasta este o terapie continuă. Cred că în momentul în care ne-am opri din pictat s-ar crea o patologie pe care nici medicii n-ar putea să o definească. Când faci artă pentru artă, aşa stau lucrurile.
– Care consideraţi că sunt elementele care v-au ajutat să vă impuneţi ca artist?
– Cred că este vorba despre stilul meu, cu care mă detaşez de alţi artişti, pentru că în momentul în care nu te confunzi cu alţii ca mod de exprimare şi tehnică, te poţi impune. Sigur că este şi o chestiune de gusturi, dar referindu-mă la istoricii de artă şi personalităţile artistice cu care am colaborat, aceştia au fost atraşi de nota personală dată lucrărilor mele. Eu merg acum mult şi pe conceptual, în sensul că nu lucrez haotic, ci plec de la un ciclu (cum a fost „Materia convulsivă”, cu 130 de lucrări). Pentru toamna aceasta pregătesc o expoziţie la Galeria „Lascăr Vorel” care se va intitula „Caballus” – calul într-o viziune mai conceptuală…
– V-aţi făcut un crez în viaţă din a promova arta românească. Aţi ales bine?
– Sigur că da. Suntem români şi fără a fi vorba neapărat de patriotism, este ceva legat de identitatea noastră. În România avem o şcoală foarte bună de pictură şi sunt foarte mulţi artişti buni, cred că şi datorită faptului că există o exigenţă mult mai mare decât în restul Europei. Am promovat artişti români care au impresionat foarte mult publicul şi critica de specialitate.
Galeria de Artă pe care am avut-o în Torino a fost, din acest punct de vedere, un punct de referinţă pentru mine, pentru că mi-am propus de la început ca în acel spaţiu să primeze şi să aibă o vizibilitate pe măsură arta românească. Au expus acolo: Suzana Fântânariu, Constantin Neacşu, Vasile Tolan, Gheorghe Dican – vicepreşedintele UAP, Lisandru Neamţu, Laurenţiu Dimişcă şi mulţi alţii.
– De ceva vreme, atelierul dvs. a devenit gazdă pentru copiii talentaţi…
– Am avut foarte multe premii la concursuri naţionale cu copiii cărora le sunt profesoară de pictură. În plus, expunem în fiecare an la Muzeul de Artă din Satu Mare.
Zilele acestea va avea loc finisajul expoziţiei pe care am realizat-o cu copiii la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, pornind de la aceea legată de Bicentenarul Revoluţiei de la 1821. Aceasta este una foarte importantă atât pentru mine cât şi pentru ei. A fost o colaborare cu Muzeul de Istorie şi Arheologie, care ne-a ajutat să ne documentăm, iar copiii m-au surprins foarte mult prin viziunea personală pe care au dat-o lucrărilor lor.
Consider că participarea lor la cursurile noastre îi va ajuta şi în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi forma un gust estetic, pentru a-şi putea decora o casă, spre exemplu. Sincer vorbind, eu nu îi îndrept spre o academie de artă, poate mai mult spre design.
– Sensibilitatea dvs. se dezvăluie de la prima privire. Aţi avut momente când v-a deranjat?
– Sigur că da. Dar trebuie să reuşeşti să-ţi protejezi sensibilitatea, şi la vârsta mea este obligatoriu să ajungi în această fază de a fi conştient de această sensibilitate excesivă. Aceasta pentru a te feri de a deveni vulnerabil sau de a oferi şansa unora de a profita. Personal prefer să fiu înconjurată doar de persoane care îmi transmit o energie pozitivă şi mă fac să mă simt bine. Nu mai sunt dispusă să accept pe oricine şi oricum, pentru că viaţa este atât de scurtă…
A consemnat Gianina BURUIANĂ