• Interviu cu pictorul Dumitru BEZEM
Cine nu îl cunoaşte pe pictorul Dumitru Bezem? Cel care prin tablourile sale trimite emoţie imediată, ne provoacă la admirarea frumosului contopit într-o polifonie coloristică, cochetând cu teme dragi sufletelor noastre, pe care le mânuieşte magistral. Un artist împlinit, mult îndrăgit şi iubit necondiţionat, cu un parcurs creator prolific, considerat cel mai productiv pictor de pe meleagurile nemţene, ce îşi revendică mereu şi mereu alte teritorii plastice, obligându-ne apoi să recunoaştem că îi aparţin.
Adulat de publicul autohton, este deopotrivă receptat cu mare poftă şi de cel din străinătate, prin expoziţii precum cele din Paris (1990), Strasbourg (1992), Martely – Ungaria (1996), Epernay – în cadrul zilelor Europei (1998), Kunstchouw – Burgh – Haamstede – Olanda (1998), Tollhouse Gallery – Marea Britanie (1998) etc. La care se adaugă numeroase premii şi lucrări în colecţii de stat şi particulare în toată Europa, cât şi în SUA, Canada, Japonia, Africa de Sud, Venezuela, Australia.
Ca în fiecare an, de-o bună bucată devreme, în preajma zilei de naştere, 23 octombrie, pictorul Dumitru Bezem ne-a surprins cu o nouă explozie de culoare, cu un număr impresionant de tablouri, 64 la număr, care emană multă căldură, seninătate şi echilibru pe simezele Galeriilor de Artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ.
Am ales pictura pentru că mi se părea un mod inteligent şi foarte personal de a-mi asuma realitatea. Îmi aleg foarte uşor motivele pentru pictură, dar am considerat întotdeauna că nu acesta este lucrul principal pentru un artist, ci faptul că ceea ce face să îl reprezinte şi să fie viu, a mărturisit Dumitru Bezem cu ocazia vernisajului. Într-adevăr este uşor de observat că-şi foloseşte arta ca pe o odă a vieţii, punând-o în slujba acesteia, cu scopul de a reflecta asupra aspectelor ei, de a clarifica ceea ce nu este transparent, de a pătrunde în secretele sale, de a păstra memoria timpului, de a explora necunoscutul, de a ne ajuta să ne înţelegem pe noi înşine şi pe ceilalţi, de a provoca dialog şi sociabilitate.
Criticul de artă Lucian Strochi afirmă că în cazul lui Dumitru Bezem lucrurile par clare; există câteva linii de forţă, câteva metafore obsedante, tinzând spre mituri personale, şi aş aminti în primul rând vatra, sfinţii dintre oameni, florile, pe care le iubeşte fără rezerve, fie că-i vorba de stânjeneii care l-au făcut celebru, macii, trandafirii galbeni; apoi turlele de biserici, şi mai ales casele, în înţelesul de acasă, case aparent modeste dar care pot adăposti oricând un suflet.
Conştient de valoarea şi talentul său, hărţuit aproape de propria-i inspiraţie şi de ideile noilor pânze pe care urmează să le plăsmuiască, totuşi domnul Dumitru Bezem a găsit un scurt interval dedicat cititorilor noştri, în care să facă un recurs la amintire.
► În noiembrie 2016, cu ocazia unui vernisaj, aţi declarat că „pictura mea este un depozit de amintiri”. Cum se raportează acestă declaraţie la perioada copilăriei dvs.?
– Am dat întotdeauna o mare importanţă acestei legături de ordin fizic şi emoţional cu copilăria, când libertatea este deplină, şi, conştient sau nu, trăim tandreţea maximă a celor din jur. Totul pare fluid, încărcat de frumuseţe, armonie şi dragoste.
► De ce aţi ales Facultatea de Arte din Iaşi pentru formarea dvs. artistică şi cum aţi resimţit mediul cultural de acolo?
– După câteva împotmoliri, am găsit că viitorul meu, ca exprimare directă şi familiară ar fi acela al artelor plastice. Iaşul îmi sugera prezenţa culturii şi a muzeelor, a expoziţiilor de ţinută şi poate a omului legat de mine prin patetism şi nevoia de reverie.
► Vă rog să evocaţi câţiva dintre mentorii care v-au modelat talentul şi v-au marcat parcursul ca pictor.
– Am avut norocul să dau peste profesori artişti care au apreciat şi nevoia mea de a mă defini ca artist. Aşa am descoperit un univers, pe care pictori din marile epoci l-au desfăşurat în faţa mea, ca pe un spectacol. Mă refer la Dan Hatmanu, Mihai Cămăruţ, Petre Hârtopeanu, Adrian Podoleanu şi alţii care mi-au fost aproape de suflet. Dar nu pot uita nici muzeul de la Palatul Culturii, unde am admirat mari artişti precum Luchian, Petraşcu, Baba, Ciucurencu etc.
► Aţi putea face o comparaţie între artistul Dumitru Bezem de acum şi cel care a debutat în anul 1972 în „Sala paşilor pierduţi”?
– La primele mele apariţii în public eram timid şi conştient că aveam în faţă un drum lung de aşteptare şi muncă până la a simţi pe deplin ecoul celor învăţate. Paul Valéry susţinea că „trebuie întotdeauna să te scuzi că vorbeşti despre pictură”. El considera că arta cea mai mută este aceea care provoacă dialogul cel mai stăruitor. De unde şi expresia: „îmi spune sau nu ceva un tablou!?”
De-a lungul timpului am încercat să nu mă compar cu alţii, să fiu eu însumi şi să am doar repere referenţiale la arta modernă, constatând că arta rămâne generoasă şi nesecată în posibilităţi ce stau la îndemâna celui care caută.
► Sunteţi prezent în colecţii de stat şi private din România, întreaga Europă, continentul american… Cum explicaţi acest imens capital de admiraţie naţională şi internaţională faţă de operele dvs.?
– Aceasta e o laudă pentru care mă simt dator să fac o plecăciune şi să mulţumesc Bunului Dumnezeu, pentru darul şi harul cu care m-a înzestrat. Spuneam cu o altă ocazie că pictura este un dar şi o vindecare…
► Ne puteţi dezvălui cum aţi gândit această expoziţie specială de la Galeriile „Lascăr Vorel”?
– Mi-am dorit mereu să pot aduce prospeţime şi să dau multă viaţă lucrărilor mele. Nu iubesc retrospectivele, decât doar ale altora.
► De ce consideraţi că a expune presupune un risc?
– Fondul comun al reuşitelor în artă este inspiraţia, inteligenţa artistică şi izvorul lor nesecat care este iubirea – de oameni, natură, viaţă în general. Când acestea încep să dispară, arta seacă, şchioapătă, şi te îndeamnă să te opreşti.
► Pentru oricine vă cunoaşte, este clar că aveţi anumite teme preferate. Dacă aţi face o ierarhie, pe care aţi pune-o pe locul întâi?
– Motivele picturii mele se află în sânul lumii mele interioare, în faptul că nu m-am înstrăinat de acest pământ şi de acest cer, de acest popor şi de esenţa existenţei sale. Pe primul loc se află tot ce este legat de natură şi tot ce este demn de paleta unui pictor.
► Ce înseamnă fericirea pentru dvs.?
– Un răspuns ca o respiraţie: să pot trăi în acord cu iluziile şi visele mele, să mai pot picta!!!
A întrebat, pentru revista APOSTOLUL, prof. Gianina BURUIANĂ