Artistul fotograf Sorin Savin s-a născut la 14 octombrie 1974, la Roman. Este un pasionat observator al vieţii la ţară, surprinzând tradiţii, peisaje arhaice şi portrete autentice ale oamenilor din comunităţile rurale. Angela Bocşe, în publicaţia on-line, La conacul fotografiilor, scrie că, „prin fotografiile sale, Sorin Savin nu caută spectacolul, ci întâlnirea. Chipuri brăzdate de timp, drumuri tăcute, cruci de hotar şi căruţe încărcate de viaţă devin repere ale unei memorii colective pe care o purtăm, poate, fără să o mai vedem zilnic”. Cea mai recentă expoziţie a lui Sorin Savin, deschisă la RomanArt Gallery, se numeşte „Călător pe drumuri de pământ”.
– De la ce vârstă priviţi lumea prin obiectivul aparatului de fotografiat şi cine v-a îndrumat la început?
– Primul meu contact cu un aparat de fotografiat a fost prin liceu, deci, acum mai bine de treizeci de ani, când am plecat într-o drumeţie pe muntele Ceahlău şi cineva avea un aparat pe film şi făcea fotografii. Am încercat şi eu, mi-a plăcut, şi de atunci am tot fotografiat. Nu m-am mai putut lăsa niciodată, dar, în mod serios, profesionist, responsabil, fotografiez de vreo cinci ani.
– Ce urmăriţi realizând o fotografie? Care sunt căutările dumneavoastră creatoare?
– Am trecut, ca mai toţi pasionaţii, prin multe genuri fotografice, dar m-am oprit la acest stil de fotografie, pentru că mi s-a lipit de suflet. Fotografia rurală surprinde viaţa grea, dar frumoasă a ţăranului român, care, prin simplitatea ei, spune nişte poveşti extraordinare. Deci, ceea ce încerc să surprind în cadru este, mai ales, o poveste despre viaţă.
– Credeţi că observaţi mai mult decât noi, ceilalţi?
– Nu ştiu dacă observ mai mult decât alţii, poate, am doar ocazia de a întâlni şi de a exprima mai mult din ceea ce văd. Eu am o vorbă: nu eu am ales aparatul, el m-a ales pe mine. Am mai multe aparate de fotografiat, dar cel cu care eu lucrez cel mai bine este unul cu setări manuale, este ca o prelungire a mâinii mele, este pentru mine precum pana din mâna scriitorului.
– Ce este o fotografie?
– O fotografie este o radiografie a sufletului fotografului, mai bine zis, este sufletul fotografului transpus vizual. În altă ordine de idei, cred că este şi o secundă de frumos obţinută în urma unei atente observări. Mereu am un aparat la îndemână, pentru că nu vreau să ratez nicio ocazie importantă. Fiecare fotografie reprezintă un moment unic.
– E mai important ca o fotografie să intereseze decât să placă?
– Depinde cu ce scop a fost făcută fotografia, dar cred că depinde şi de publicul căruia i te adresezi. Eu, de regulă, nu fotografiez pentru a-i mulţumi pe ceilalţi, ci pentru propria satisfacţie, iar dacă gusturile coincid, cu atât mai bine.
– Tehnica, oricât de perfecţionată ar fi, înlocuieşte viziunea?
– Tehnica ajută, dar nu compensează viziunea, chiar şi la fotografia foarte tehnică, astrofotografia, de exemplu, tot contează partea artistică. Ne exprimăm diferit, având propriile interese şi viziuni asupra realităţii, acelaşi cadru spunând, pentru fiecare dintre noi, mai mereu altă poveste.
– În zilele noastre, când toată lumea face poze, a fotografia pare o ocupaţie uşoară. Ce ne puteţi spune în această privinţă?
– Încurajez pe toată lumea să facă fotografie, încurajez pe toată lumea să se exprime, încurajez experimentarea. Unii vor prinde „microbul” şi fără să-şi de-a seama vor avea o nouă pasiune, iar alţii vor rămâne la stadiul de a aduna imagini frumoase.
– Care-i cea mai veche imagine pe care aţi păstrat-o?
– Nu ştiu dacă este chiar cea mai veche, dar îmi este foarte dragă. Este vorba despre „Crucea văcarului”, aflată în expoziţia „Călător pe drumuri de pământ”. A fost făcută într-o dimineaţă cu ceaţă în Lunca Siretului, aproape de satul Başta, la o fântână cu cumpănă, cu vacile satului adunate în jurul fântânii şi cu o familie de văcari. Fotografia a trecut de preselecţii la expoziţii şi este cumva emblematică pentru zona noastră, pentru esenţa, pentru rădăcina satului românesc. Imaginea asta a fost exact ceea ce vreau eu să exprim prin fotografie.
A consemnat Violeta MOŞU