Absolvind în 1972 I.A.T.C. şef de promoţie, la clasa prof. Ion Cojar, şi intrând, în acelaşi an, în colectivul Teatrului Tineretului, actorul Paul Chiribuţă a continuat, împreună cu alţi tineri debutanţi la vremea aceea, aura de glorie a unei mari tradiţii scenice la Piatra-Neamţ. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti îl sărbătoreşte, la începutul viitoarei stagiuni, cu ocazia împlinirii a cinci decenii de activitate în slujba Thaliei.
– Au trecut 50 de ani de la debutul dumneavoastră în teatru…
– Am debutat în 1972, în Harap-Alb, în turneul din Danemarca. Cred că totuşi a fost un destin, dacă am debutat în străinătate, ulterior am şi jucat mult în străinătate. Premiera avusese loc, eu am intrat doar pentru că unul dintre colegii mei n-a primit viză şi am plecat eu în locul lui. Jucam ursul şi cerbul, două roluri mici. Pe scena teatrului efectiv am debutat în rolul Karandaşov din Valentin şi Valentina, un spectacol pus în scenă de Gabriel Negri pentru tinerii absolvenţi. Aveam cinci premiere pe stagiune şi acest fapt a reprezentat una din marile noastre şanse, să poţi să joci imediat după ce termini facultatea, pentru că în şcoală nu apuci să aşezi totul. Am mai spus, eu am învăţat de la Mitică Popescu să repet. Nu te învaţă nimeni în şcoală cum să repeţi. Cum câştigi un lucru, cum îl păstrezi pentru repetiţia următoare, adică dacă e un lucru bun şi toată lumea recunoaşte că-i bun, cum îl stochezi tu de azi pe mâine… Unde-l pui, în ce buzunar? Şi cum pleci de acolo mai departe, la repetiţia următoare? Asta ştia Mitică Popescu foarte bine să facă şi de la el am învăţat să repet şi să refac, la fel, refacerea e o lecţie pe care n-o înveţi în şcoală.
– Să menţionăm că mai aveţi un prilej de sărbătoare: 55 de ani de la terminarea liceului.
– Liceul „Petru Rareş” rămâne unul dintre reperele mele importante. Am avut şansa unor mari, mari profesori, şansa unei atmosfere foarte bune. Se învăţa carte. Citeam mult şi învăţam pentru şcoală. Era şi perioada în care toţi cei de acasă îţi spuneau: „Dacă nu vrei să ajungi ca mine, pune mâna şi învaţă”. Eu nu proveneam dintr-o familie cu studii universitare şi mesajul acesta mi s-a întipărit în minte şi am învăţat. Şi acum, după atâţia ani, consider că Brânduşa Irimescu, regretata noastră colegă, a fost vârful generaţiei mele. Trebuia să alergăm după ea şi în materie de lectură şi de preocupări intelectuale. A fost un om deosebit. De asta a şi strâns-o Dumnezeu, că era extraordinară. Chiar recent am trecut pe lângă Bicaz Chei unde împreună cu tatăl Brânduşei, pictorul Dumitru Irimescu, şi fratele său, jurnalistul Radu Irimescu, am pictat o biserică, vorba vine pictat, l-am ajutat, eu şi cu Radu amestecam culorile şi făceam fondul, eram în vacanţa de după încheierea anului II de facultate. Acolo am trăit un spectacol extraordinar. Localnicii ardeau var, nu ştiu dacă aţi văzut vreodată o căpiţă de piatră de var în timp ce arde. Nu cred că este ceva mai frumos şi nu găseşti nici în natură, nici aiurea combinaţii de culori mai formidabile decât culorile din mineralele alea care ard în piatra de var. La răsăritul soarelui, în spatele muntelui, o perdea verde s-a dat deoparte şi a apărut o splendoare de cerb cu nişte coarne uimitoare care s-a uitat regal peste acest tablou, apoi s-a întors şi a dispărut în pădure. Mama Brânduşei, Ana Irimescu, medic pediatru, era de-o bunătate extraordinară. Şi-a iubit foarte mult copiii şi pe noi toţi. S-a stins la câtva timp, după moartea Brânduşei, din cauza suferinţei chinuitoare.
– Cum vă caracterizaţi?
– Sunt loial, respect foarte mult prietenia şi ţin enorm la toţi prietenii mei, eu neavând fraţi, ei sunt familia mea. Sunt un om de echipă. Pe măsură ce îmbătrâneşti e foarte greu să spui dacă îţi iubeşti mai mult calităţile sau, poate, defectele. Cu toate că în meseria noastră utilizăm atât calităţile, cât şi defectele. Defectele au, uneori, prioritate. Sunt mai productive decât calităţile. De altfel, rolurile negative sunt cu mult mai interesante decât cele pozitive.
– Actorul trăieşte doar prin/pentru publicul său?
– Cumva, publicul e o oglindă care-ţi spune unde te afli, îţi spune adevărul. De fapt, teatrul e o competiţie cu sine, nu cu ceilalţi. Şi în competiţia asta ai nevoie de public ca să-ţi spună dacă ai înaintat sau nu, dacă eşti pe drumul bun… Publicul îţi întoarce o imagine reală a ta în momentul respectiv. Publicul e absolut important pentru fiecare dintre noi. Regizorul Radu Penciulescu spunea un lucru bun: „Dacă e un cizmar neîndemânatic într-un oraş, toată lumea se plânge, dacă e un brutar mai puţin priceput, la fel… însă, dacă e un actor prost, nu se plânge nimeni, eventual nu mai vine nimeni la teatru”.
– Care este menirea actorului, a artistului?
– Vă răspund printr-o întrebare: „Care-i opera de artă a actorului?”. Dacă pictorul are pictura, sculptorul, sculptura, actorul ce face? Actorul reface viaţa. Singura lui operă de artă este încercarea de a reface viaţa. El creează o apostază a realităţii. Tu trebuie să-l faci pe spectator să creadă în iluzia asta a realităţii. „Desoliditatea efemerului” cred că va fi titlul cărţii pe care o să o scriu până la urmă. Asta-i o expresie a lui Penciulescu. Teatrul este dovada solidităţii efemerului.
– Cât de importantă consideraţi că mai este astăzi recunoaşterea muncii unui actor?
– Nu se poate trăi fără această recunoaştere, atâta vreme cât ea nu este un beţişor parfumat care să-ţi îmbete orgoliul propriu. E nevoie de ea pentru a-ţi îmbunătăţi respiraţia. Din păcate, nu prea mai este recunoscută astăzi munca actorului. Înainte, un actor se confunda cu o vedetă. Acum, dacă întrebi orice domnişoară care apare la televiziune: „Dumneata ce meserie ai?”. „Păi, sunt vedetă la televiziune”. Din păcate, cu ajutorul nostru, şi teatrul se înscrie din ce în ce mai mult în această industrie a distracţiilor. Teatrul nu mai este ce a fost, e un apendice la industria distracţiilor. Actorii sunt prost plătiţi în continuare şi din cauza asta joacă în tot soiul de şuşe, făcături… „Teatrul este o oglindă a lumii”, spunea Shakespeare, ambele sunt imagini, şi aceasta cu industria distracţiilor, şi noul val neomarxist din teatru, dar se situează undeva la marginea oglinzii. Nu e bine. Simplitatea în teatru nu este simplism, ci este un simplu foarte mult lucrat, foarte bogat. El e simplu în aparenţă, dar are foarte multe straturi.
– În ce spectacole vă putem vedea?
– Sunt angajat al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti şi joc în 11 spectacole, roluri diferite, roluri bune, sunt într-un teatru care îmi face o deosebită plăcere, pentru că e un colectiv care-mi aminteşte de multe ori, îi spuneam şi lui Mircea Zaharia, de Piatra-Neamţ. E o atmosferă foarte bună de lucru. În trecut, m-a interesat şi regia, chiar am pus în scenă câteva spectacole, dar nu am mers pe drumul acesta, pentru că aveam foarte multe de rezolvat cu mine, ca actor. Trăiesc o perioadă foarte plăcută tocmai pentru că fac cu drag această meserie. Îmi place foarte mult să mă joc. Dacă ar fi să mă iau după un titlu al lui D. I. Suchianu din România literară, de prin anii ’60, ’70, pot spune că sunt un bătrân de viitor.
– Este mai uşor pe scena de teatru decât în film?
– Sigur că mă simt mai bine pe scena de teatru. Dar am jucat acum într-un film, #dogpoopgirl, în regia lui Andrei Huţuleac, o comedie neagră foarte bună, unde fac un rol interesant. N-am făcut foarte mult film ca să pot să-mi dau seama, spre deosebire de Ana Ciontea, soţia mea, care a făcut foarte mult film şi care a ajuns la o altă filosofie despre arta actorului de film. Chiar acum e la o filmare în Germania, o să o vedem în următorul film al lui Călin Peter Netzer. Cred că sunt două meserii diferite.
A consemnat Violeta MOŞU
………………………………………………………………………………………………………………………………………
Paul Chiribuţă
Actor
Data naşterii: 06.12.1949,
în Buhuşi
Absolvent al Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ (1967) şi IATC „I. L. Caragiale” (UNATC) Bucureşti (1972), clasa prof. Ion Cojar. Actor la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ (1972-1987), Teatrul de Operetă (1987-1989), Teatrul Bulandra (din1989). Cadru didactic din 1992. Colaborează cu Silviu Purcărete la spectacolul „Danaidele”. Odată cu numirea lui Purcărete la direcţia Centrului Dramatic Naţional Limoges, Paul Chiribuţă preia direcţia pedagogică a Academiei – Şcoală Superioară de Teatru, structură de învăţământ integrată unui centru de creaţie. Ca o recunoaştere a valorii şcolii, este numit responsabil din partea franceză în proiectul european intitulat „Ecole de Maîtres”, care reunea în fiecare an, sub bageta unui regizor recunoscut internaţional, un grup de tineri actori proveniţi din cinci ţări ale Uniunii Europene: Franţa, Italia, Spania, Belgia şi Portugalia. Rezultatele obţinute în coordonarea acestui proiect îi aduc titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, acordat de Ministerul Culturii din Franţa. Obţine Diplome de Studii Aprofundate la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle, cu lucrarea „Académie Théâtrale de l’Union – une expérience pédagogique” (2002-2003). Doctor cu teza „Actorul şi arta sa în modernitatea creaţiei scenice actuale”, UNATC – Bucureşti (2008). Din 2009, cadru didactic la UNATC – Arta actorului. Decan al Facultăţii de Teatru de la UNATC (2013-2016).