„Pedagogia caută de când există să desfiinţeze sau să scurteze copilăria omului, în timp ce adevăratul ei scop ar trebui să fie acela de a prelungi sau chiar de a permanentiza virtuţile şi calităţile copilăriei.”
Lucian BLAGA
Criza educaţiei
Marii filosofi şi marii gânditori în domeniu au sperat că educaţia poate forma, totuşi, omul pe dimensiunea lui umană. Istoria arată că omul poate fi bine instruit. Cât priveşte, însă, aspectul educativ, înţeles ca dezvoltare a înaltelor însuşiri umane, pedagogia pare a fi eşuat. Secolul XX cu cele două războaie mondiale, unde au căzut jertfă zeci de milioane de oameni (în numele a ce?!), continuarea războaielor de astăzi din Ucraina şi din Răsăritul Mijlociu şi altor conflicte armate dau o lovitură puternică optimismului pedagogic. Popoare „educate” (mai corect, cumva „instruite”) produc războaie, creează societăţi totalitare şi dictatoriale, considerând democraţia ca fiind neeficientă în dezvoltarea vieţii.
Drama pedagogiei constă în faptul că ea poate transmite cunoştinţe, dar nu e în stare să dezvolte înţelepciune („Suntem bogaţi în cunoştinţe, dar săraci în înţelepciune”, spunea încă Immanuel Kant – situaţie care nu s-a ameliorat, ci dimpotrivă, a căpătat o mai mare disproporţie între aceste două planuri intelectuale). Pedagogia poate dezvolta intelectul, dar nu poate forma indestructibil conştiinţa morală. Ea poate livra cunoştinţe şi forma competenţe, dar nu poate forma convingeri care nu dispar. Poate comunica valori, dar nu le poate aşeza la temelia vieţii, nu poate ajuta educabilul să-şi afle şi să-şi realizeze vocaţia, să-şi descopere sensul vieţii.
Marea dificultate care stă în faţa pedagogiei este faptul că copilul nu este un instrument, un obiect care poate fi fabricat, ci o fiinţă nespus de contradictorie, dinamică, schimbătoare, instabilă şi imprevizibilă în pornirile sale. El este capabil de înălţare, dar şi de cădere profundă. Aceasta din urmă se poate produce „peste noapte”, pe când direcţia inversă este nespus de anevoioasă sau chiar imposibilă. Acesta este omul pe care pedagogia şi-l pune în faţă.
Un alt aspect al dramei pedagogice este faptul că ea este eficientă în a pregăti elevul pentru lume, dar este puţin în stare să-l pregătească pentru el însuşi. Calea pe care merge accelerat pedagogia modernă este de a contribui, prin instruirea elevilor, la progresul tehnic şi economic, reducându-i la a fi funcţionali şi eficienţi, dar nu şi la a-i aduce în faţa întrebărilor fundamentale ale fiinţei şi existenţei lor. Constantin Noica, prin conceptul „devenire întru fiinţă”, vedea drama culturii şi a educaţiei în faptul că elevul poate avea cunoştinţe fără a deveni personalitate. După cum am văzut, filosofia lui Platon şi conceptul Paideia arată că educaţia trebuie să urmărească transformarea sufletului. Actualmente Pedagogia se orientează tot mai mult spre utilitate socială, profesionalizare şi adaptare tehnică.
Pedagogia mai dă dovadă de o lacună de esenţă în formarea conţinutului său – omiterea, în crearea fundamentelor şi a demersurilor sale, a ştiinţei omului, a cunoaşterii naturii lui profunde. Or nu poţi forma ceea ce încă nu cunoşti. În programele de formare a pedagogilor lipsesc disciplinele din domeniul umanistic: filosofia (limitată astăzi la un mic curs), psihologia aprofundată, culturologia, literatura, artele. Această lacună creează un tip de „pedagogie fără rădăcini”. La etapa contemporană a evoluţiei omenirii se atestă o discrepanţă imensă între două direcţii ale mişcării omului pe linia vieţii sale (respectiv, între cele două tipuri de cunoaştere a naturii şi a sa însuşi): un fenomenal progres pe planul tehnologic şi un dramatic regres pe planul umanului.
Pedagogie operaţională şi pedagogie raţională
Pedagogia poartă astăzi un caracter operaţional, şi într-o măsură mică include în cercul intereselor sale aspectul raţional: în primul caz – „a face”, „a acţiona”, în al doilea – a reflecta/a pătrunde în profunzimile acţiunii paidetice. Actualmente se solicită o cât mai directă şi rapidă conexiune a finalităţilor educaţiei la domeniul producţiei (formarea competenţelor a devenit un „fetiş” al pedagogiei contemporane). Majoritatea disciplinelor şcolare poartă un caracter pragmatic, tehnologic, utilitarist. O tendinţă de acest gen este şi spiritul managementului, pe care se solicită a aşeza procesul educaţional sub toate formele lui. Astăzi totul se cere a fi „management”: al instituţiei şcolare, al clasei, al lecţiei, al evaluării etc. Managementul necesar, bineînţeles, este partea de organizare a procesului educaţional, partea lui exterioară, dar nu este conţinutul, interiorul, adică esenţa lui. Abordarea de tip „management” în educaţie, preluat din lumea afacerilor, transformă actorii domeniului (fiinţele umane) în „resurse” (de rând cu resursele materiale şi financiare). Prin aceasta, se dă tonul respectiv: instituţiile de învăţământ nu sunt chemate să formeze oameni, personalităţi, caractere, mentalităţi, dar să ofere „servicii”. Prin aceasta, profesorului i se retrage, sub aspect moral-psihologic, înaltul titlu, propriu domeniului: „magistru”, „dascăl”, „învăţător”, „pedagog”, „profesor”, devenind „cadru” (fie şi „didactic”), „servitor”, „prestator de servicii”. Altfel spus, un oarecare „element al managementului”. În spiritul acestei legi, funcţia de conducător al instituţiei de învăţământ o pot ocupa persoane fără formaţie şi experienţă pedagogică. Meseria de pedagog, de la înalta misiune „sacră” de pasiune, de vocaţie, a căpătat banalul statut de „job”, de „muncă de rutină” cu consecinţele de rigoare.
Pedagogie temporală şi pedagogie atemporală
Panta rhei – „totul curge”, adică lumea se află în permanentă schimbare, afirma Heraclit, unul din primii gânditori asupra caracterului lumii. În acelaşi timp, un alt filosof al timpului, Parmenide, considera că schimbarea este doar o iluzie, deoarece realitatea este unică, eternă şi neschimbătoare. Cum se înscrie fenomenul educaţiei în această natură duală – dinamic-constantă – a existenţei, omul făcând parte din ea?
Educaţia este o acţiune practică, este un proces în neîncetată transformare care preia amprentele epocii respective, adaptându-se la spiritul acesteia. În acelaşi timp, omul este o fiinţă constantă prin natura şi în esenţa sa. Pe parcursul a mii de ani el rămâne, în fond, acelaşi, fără careva metamorfoze pe linia constituţiei sale interioare. Procesele care alcătuiesc universul lui sufletesc şi mintal sunt aceleaşi atât ale omului antic, cât şi ale celui din ziua de azi: bucuria, tristeţea, îndoiala, certitudinea, speranţa, angoasa, frustrarea, ura, invidia, trăirea momentelor de fericire, de groază, calităţile esenţiale cu caracter uman ca morala, demnitatea, iubirea, virtuţile de diferit tip. Acestea sunt de natură „eternă”. (Drept exemplu, am putea lua cazul imitării mersului pe cal prin încălecarea unui băţ a unui copil din antichitate şi a unuia contemporan – trăirea bucuriei momentului respectiv la ambii ar fi, în fond, aceeaşi).
Ce este schimbător pe linia educaţiei? Este partea ei „exterioară”, care se modifică în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific, care necesită acumularea cunoştinţelor, formarea abilităţilor, deprinderilor, competenţelor specifice timpului respectiv. Un exemplu grăitor al acestei laturi a educaţiei este viaţa de azi cu caracterul ei tehnologic, digital, al Inteligenţei Artificiale, care schimbă substanţial caracterul procesului de învăţare a copiilor. Iar dimensiunea constantă a ştiinţei pedagogice se referă la fiinţa imuabilă (în fond) a omului în calităţile lui fundamentale, care urmează a fi păstrată. Or procesele de ordin tehnologic, aflate în perpetuă dezvoltare, dar aplicate neadecvat în actul didactic, ascund în sine riscul modificării substanţiale a structurii interioare a omului, imprimându-i planului mintal şi celui afectiv la fel un caracter „mecanic”, „tehnicist”, „artificial” („excluzând”, astfel, omul din natura sa), după cum prognozează cei care reflectează asupra fenomenului. Misiunea ştiinţei pedagogice este – prin adaptarea aspectului instructiv (de natură temporală-schimbătoare) al formării elevilor în acord cu transformările tehnologice, economice, sociale, politice ale epocii – de a menţine omul în coordonatele lui constitutive ca fiinţă spirituală, astfel spus, de a asigura aspectul educativ (de natură atemporală- constantă) în expresia proprie a noţiunii.
O altă problemă a pedagogiei în această situaţie este faptul că ea aplică tehnologiile în activitatea sa, însă nu studiază, de regulă, consecinţele negative ale acestora asupra dimensiunii umane a educabililor. Un caz de natură recentă este digitalizarea educaţiei, unde problemele apărute doar se constată, dar ştiinţa pedagogică nu include în problematica ei de cercetare metodele de prevenire sau diminuare a impactului nociv, care, după cum arată realitatea, iese tot mai mult la suprafaţă. Încă geniul fizicii şi gânditorul Albert Einstein exprima îngrijorări privind tehnicizarea educaţiei care duce la slăbirea spiritului critic, la mecanizarea vieţii, înlocuind comunicarea firească dintre oameni şi creând un dezechilibru dintre progresul tehnic şi dezvoltarea morală a omului. Aplicarea fără studiul ştiinţific al impactului Inteligenţei Artificiale asupra capacităţii de judecată, a întregii conştiinţe a omului se poate solda cu rezultatul pe care l-a avut descoperirea energiei nucleare, fără a prevedea consecinţele care au apărut ulterior.
În contextul problemei în cauză se află lipsa evaluării aspectului educativ al formării elevilor, în raport cu cel instructiv. Procesul de evaluare se realizează totalmente pe linia determinării nivelului de acumulare a cunoştinţelor, de formare a competenţelor, şi nu se testează dezvoltarea însuşirilor de personalitate. Pedagogia nu dispune şi nici nu pune problema creării unui sistem de principii, metode, forme de determinare a dimensiunii umane a educabililor. Faptul în cauză imprimă acestei laturi a procesului şcolar un statut cu caracter neesenţial, neobligatoriu, lăsat fiind „la voia întâmplării”, cu consecinţele de rigoare.
Incoerenţă fundamentală
Un alt aspect al dramei pedagogiei este plasarea educaţiei, conform Nomenclatorului domeniilor ştiinţifice, la profilul social-economic. Prin aceasta, se stabileşte din start direcţia de bază: omul este tratat ca element al activităţii de producţie, ca atribut al activităţii productive materiale. Adică, ca „obiect”, nu ca „subiect”, nu ca individualitate, născută pentru a-şi trăi viaţa de om, dar nu doar de producător de bunuri materiale, grija de bază fiind-i obţinerea „pâinii de toate zilele”. Aici se produce un mare paradox, o contradicţie fundamentală: omul nu este definit pe dimensiunea lui umană, dar pe cea material-biologică. De aici, tratarea copilului ca elev-obiect, nu ca elev-subiect, ca elev-om, aceasta fiind esenţa şi finalitatea actului educaţional.
Faptele în cauză poate n-ar constitui o problemă sau o dramă a pedagogiei, dacă rezultatele formării omului ar duce la satisfacţia lui de viaţă pe care o trăieşte, la împlinirea lui interioară, la bucuria şi fericirea de a trăi („Omul se naşte pentru a trăi fericit”, spunea Aristotel), la dezicerea de confruntări, de războaie etc. Însă se întâmplă tocmai contrariul. Şcoala nu mai este un „templu”, pe care să fie scris „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dar a devenit o „fabrică” de pregătire a viitoarei forţe de muncă. Or care este preocuparea obişnuită a unui om în ziua de azi? Este muncă în numele salariului şi salariul în numele hranei, cu rare posibilităţi de a se preocupa de dezvoltarea sa umană („răgaz sufletesc”).
Incoerenţa descrisă se soldează cu consecinţe pe măsură, or orice necorespondenţă a conţinutului unui fenomen cu forma în care este turnat conduce procesul spre un rezultat neadecvat, chiar de natură contrară. O consecinţă a includerii fenomenului educaţiei nu la domeniul umanistic, dar la cel social-economic conduce la astfel de fenomene ca sinuciderea la vârsta de copil/adolescent – fenomen aflat în creştere. Lucrul în cauză se întâmplă inclusiv cu unii elevi eminenţi. Or ei sunt „învăţaţi să înveţe”, conform sloganului pedagogiei contemporane, dar nu sunt învăţaţi să trăiască. Problema învăţării ştiinţei vieţii este fundamentală pentru fiinţa umană. Cunoscutul proverb spune: „Fiecare şoarece are gaura lui, numai omul nu şi-o găseşte pe a lui”. Afirmaţia remarcă faptul că, în raport cu alte fiinţe, care îşi află locul lor în natură conform instinctelor care le guvernează, omul se găseşte într-o permanentă căutare a rostului, a liniştii şi a locului în lume. Faptul vorbeşte despre nevoia omului de împlinire spirituală sau emoţională – ceva aflat dincolo de nevoile materiale imediate, dorindu-şi a deveni mai mult decât este în viaţa de toate zilele. Un alt fenomen este bullying-ul şcolar, la fel în creştere, căpătând o nouă formă de manifestare: cyber-bullyingul elevilor în adresa pedagogilor – fenomen nou în domeniul educaţiei, care scoate la iveală un şir de întrebări nu numai de ordin fundamental, dar şi paradoxal.
CONCLUZIE
Deducţia care se impune este dură, dar ea exprimă o realitate. A ne face a nu o observa sau a nu o include în aria ştiinţei pedagogice ar fi aidoma ascunderii capului în nisip. După cum ne convingem, de domeniul educaţiei trebuie să ne apropiem foarte atent când intenţionăm să-l abordăm, deoarece despre el putem vorbi multe, dar, în fond, putem spune puţine. Putem vorbi mult sub aspect de activitate (căci realmente se munceşte mult, până la „ardere profesională” – iarăşi un fenomen nou), sub aspect de durată în ani, de investiţii, de rapoarte, de măsurare a „calităţii” în termeni cantitativi-statistici (mape cu documente şi cu dublare digitală etc.). Dar putem spune puţin sub aspect de rezultat în raport cu ceea ce îşi propune această activitate determinantă pentru viaţa umană. Cauza, după cum ne convingem, este marginalizarea elevului-om în preocuparea de bază a ştiinţei pedagogice. Prin aceasta, se produce devierea actului educaţional de la esenţa conceptului originar Paideia. Aceasta este marea dramă a pedagogiei. Iar drama pedagogiei este, totodată, drama omului. Ştiinţa educaţiei urmează să-şi regândească fundamentele şi finalităţile prin întoarcerea cu faţa spre fiinţa umană.
P. S. Expozeul în cauză nu poartă un caracter critic, nu este o denigrare, o subapreciere a muncii pedagogilor, a elevilor şi a tuturor celor implicaţi în titanica operă a educaţiei. Este un studiu de specialitate, un dat obiectiv. (N. R. – Preluare din ziarul Făclia)
Ion GAGIM
* * *
Ion GAGIM (n. 31 mai 1954, Onişcani, Republica Moldova) este profesor universitar, doctor habilitat în pedagogie, muzicolog, eseist şi scriitor, recunoscut ca fondator de şcoală în psihopedagogia şi filosofia muzicii.
Repere Biografice şi Cariere
Activitate academică: Profesor la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (USARB) din 1980, unde a deţinut funcţiile de decan şi rector (2016–2018).
Pionierat ştiinţific: Primul doctor habilitat în educaţie muzicală din regiune (2004), cu cercetări axate pe fundamentele psihopedagogice ale artei.
Afilieri internaţionale: Membru-corespondent al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Pedagogice şi reprezentant în Europa de Est al Institutului Musicosophia (Germania).
Activitate Editorială şi Titluri
Publicaţii de referinţă: Autor a peste 20 de cărţi şi 150 de studii de specialitate. Volume reprezentative: „Ştiinţa şi arta educaţiei muzicale”, „Muzica. Experienţe metafizice”, „Educaţia: Paradigma iubirii sau Arta de a trăi”.
Recunoaştere: Membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Compozitorilor din Moldova. Distins cu titlul onorific „Maestru în Artă” (2014).
Viziune şi Concept Pedagogic
Abordare umanistă: Promovează conceptul clasic de Paideia (formarea sufletului şi dezvoltarea înţelepciunii), opunându-se reducerii educaţiei la pragmatism sau tehnocratism.
Rolul magistrului: Defineşte profesorul drept un transmiţător de valori şi conştiinţă morală, respingând statutul acestuia de simplu „prestator de servicii”.
Muzica ca instrument: Abordează fenomenul sonor nu ca divertisment, ci ca mijloc metafizic şi psihologic esenţial în dezvoltarea echilibrului interior al omului.