apostolul nou
– Dragă Ţâcă, iaca a trecut exact juma de secol de când ai venit la Piatra-Neamţ, purtând la butonieră o alintătură sub care ai devenit celebru în teatrul românesc. Ba aş putea paria că destul de multă lume nici nu-ţi ştie prenumele adevărat. Deci, de unde-ţi vine Ţâcă ăsta?
– Mă cheamă Constantin. Sora-mea mai mare le-a zis tuturor că mă cheamă Valerică şi în familie aşa mi-a rămas numele. La şcoala primară mi s-a zis Chipăruş (roşeam ca focul din te miri ce), la liceu Schpitz (că eram destul de iute), la facultate Ţâcă (Tzâcă) şi în teatru aşa am rămas, iar la bloc vecinii îmi spun nea Titi… Atâtea nume! Ha, ha, eu acum forţând niţel nota zic că varietatea asta de nume anunţă actorul. La 17 ani, luasem admiterea în IATC, şi păream de 12… În timp ce aşteptam pe hol repartiţia pe clase, viitorii colegi credeau că sunt copilul lui Manole (şeful de cadre al institutului) – un băiat care se învârtea mereu pe-acolo, prin institut şi-mi ziceau: „ – Bă Ţâcă, ia-mi şi mie un pachet de ţigări”, „Bă Ţâcă, ia-mi şi mie un suc”, bă Ţâcă în sus, bă Ţâcă în jos… Când am intrat şi eu în clasă au exclamat „– Ce caută Ţâcă ăsta aici??”. – „Ţâcă ăsta e colegul vostru” a zis profesorul George Carabin. Şi Ţâcă mi-a rămas numele în teatru. Nu mai sunt Ţâcă, deşi îmi doresc. E important să rămâi Ţâcă. Nu peste tot, ci undeva…
– Într-o vreme în care nici un civil nu ieşea din ţară, TT a făcut câteva turnee în străinătate, ieşiri care i-au adus mai întâi recunoaştere internaţională, apoi prestigiu naţional. Te rog să ne povesteşti cum ai debutat tu la Nürnberg şi pe unde aţi hoinărit cu Harap Alb…
– Eram proaspăt repartizat aici şi toată lumea se pregătea pentru turneul în R.F.G. M-am dus la una din repetiţiile cu Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’ spectacol cu care se pleca în turneu. Toţi actorii teatrului erau pe scenă, în distribuţie. Ion Cojar – regizorul piesei, căruia îi datorez totul – a întrebat: – Al cui e copilul din sala? – Este noul nostru coleg, actorul Ţâcă. – Doar n-o să rămână singur în Piatra în timp ce noi suntem în turneu! Ia urcă pe scenă. Şi cu unul dintre Copiii Răi şi Arbitrul de box am debutat la Nürnberg.
Au mai urmat vreo patru turnee în Italia, San Marino, Danemarca, Iugoslavia. Cu „Harap Alb” am fost trei săptămâni în Danemarca în programul danez „Atragerea publicului tânăr la teatru”. A fost ceva uluitor! Din cenuşiul întunecat al României, brusc în lumea multicoloră, de turtă dulce a Danemarcei! După cele vreo 20 de spectacole cu Harap Alb (jucam chiar harapul) m-am reîntors în Piatra deja veteran. Apoi turnee tot cu „Harap Alb” în San Marino, Iugoslavia după care au urmat splendidele roluri pe care le jucam cu sinceritate utecistă şi dăruire scenică: Cerşetorul în „Omul cel bun din Siciuan”, regia Andrei Şerban; Gheorghe în „Năpasta”, regia Alexa Visarion; Hans în „Inima rece”, regia Sanda Manu; Gustave în „Balul hoţilor”, regia Radu Penciulescu; Ioana (travesti) în „Matca”, regia Marin Sorescu; Harry Philton în „Zigger-Zagger”, regia Cornel Todea; Romeo în „Romeo şi Julieta”, regia Silviu Purcărete; Topitorul de nasturi în „Peer Gynt”, regia Cătălina Buzoianu, şi asta ca să citez doar câteva roluri, mai ales pentru numele regizorilor care lucrau atunci la Piatra.
– Ziceam într-o vorbire cu unul dintre prietenii noştri că multă lume crede că teatrul din Piatra-Neamţ ar fi apărut ca Afrodita din spuma mării. (Din spuma Bistriţei?…) Ca şi cum Dumnezeu plimbându-se prin zonă şi văzând plăieşii trişti şi-a zis: „Ia să le fac eu o jucărie oamenilor ăştia…”. Şi Teatrul Tineretului se făcu. Ori, nu-i chiar aşa. Dumnezeu a binecuvântat locurile şi oamenii, dar n-a făcut nici repertoriu, nici festivaluri, nici „Şase saşi”, nici… Nu vrei să luminezi puţin lucrurile? Şi tu ai fost în Arcadia, nu?
– În 1967 am avut, ca în toată viaţa, un noroc chior! Voiam să mă duc la Botoşani, oraşul adolescenţei mele, când pe holul institutului de teatru Ion Coman, directorul TT, mi-a zis: „Da, da, du-te la Botoşani că o să joci Hamlet (şi a râs cam aşa: Hahahamlet)! Pe loc m-am hotărât să aleg Teatrul Tineretului, unde opt ani am jucat în cel mai minunat teatru din lume! Atunci, ca şi astăzi, marii regizori puteau fi număraţi pe degete, iar Coman, prin mijloace mai mult sau mai puţin oculte, îi aducea la Piatra Neamţ, dându-le libertate deplină în privinţa opţiunii repertoriale şi a distribuţiei. Şi mai aducea şi câte un autobuz de cronicari ca să consemneze fiecare spectacol Şi mai şi plătea tot, de la paltoanele actorilor, la şampania pe care o beam împreună la cârciumă după premieră. Iubea actorii fără limită şi se purta faţă de ei cu o extremă corectitudine.
Când am ajuns eu în Piatra, există în aer o vibraţie care naşte teatru bun. Ion Coman zicea că el nu e director, ci geambaş de actori şi regizori şi administra teatrul cu severitate şi dragoste, Eduard Covali, secretar literar şi apoi director după Coman, dăruia o libertate a spiritului care lumina capetele şi încălzea inimile, ca să nu mai vorbesc de cei care, atunci şi mai târziu, completau de minune acea atmosferă eliberată de frici şi prejudecăţi – Mircea Zaharia (adică tu), Paul Findrihan, Mihai Mădescu, Ghiţă Ionescu cel pitoresc şi legendar. Normal că şi trupa era de excepţie. Şi regizorii, unul şi unul! Toţi ăştia (şi noi, bineînţeles) făceau/făceam o atmosferă atât de propice creaţiei!
Ne serbam aniversările în teatru, am înfiinţat barul „Şase saşi” primul bar permis într-un teatru şi căruia i-a fost tăiată panglica inaugurală chiar de secretarul cu propaganda pe judeţ! (Ha, ha, ha!) Ne lăudăm atâta cu băruleţul „Şase saşi”, încât lumea o să creadă că eram nişte beţivi. Dar era acolo şi difuzorul prin care auzeam tot ce se întâmplă la scenă. În toată perioada aia, după câte ştiu eu, nu s-a pomenit niciodată ca cineva, care repeta sau avea spectacol, să bea ceva. Totul se întâmpla după. Era o regulă foarte curată şi simţită de toată lumea. Era o libertate foarte bine asumată şi foarte bine trăită, era perioada în care se făcea dragoste, se bea şi se făcea teatru cu o energie extraordinară. Nu erau actori handicapaţi care se sculau dimineaţă la 8.00, îşi făceau exerciţiile de dicţie până la 10.00, repetau până la 14.00, dormeau după-amiaza şi seara veneau din nou la repetiţie. Nu se născuse încă funcţionarul de teatru. Nu. Actorii erau liberi, se simţeau extraordinar şi trăiau într-un soi de obrăznicie (mă repet?) şi nelinişte (sigur mă repet) de foarte bună calitate, care menţinea starea de spirit. Cine nu respira acelaşi aer se autoexcludea. Au venit actori la Piatra Neamţ care au stat câteva luni. Nu s-au simţit bine şi au plecat…
Ceea ce contează este că perioada aceea de teatru din 1966, până în 1975, pe care o ştiu zi de zi, a fost o minune care nu se mai repetă, care nu ştiu cum s-a iscat, habar n-am de unde a venit, dar ştiu că noi am fost acolo. Şi noi am trăit într-un fel – eu nu agreez foarte tare cuvântul „echipă”, pentru că echipa te cam tăvăleşte la grămadă – am trăit, zic, într-o stare de spirit puternică şi inexplicabilă. Et in Arcadia ego…
– Povesteşte-ne puţin despre mofturile Bucureştiului. Ştiu că nu ţi-a fost uşor să treci de la Shakespeare la Gheorghe Vlad, şi că, la un moment dat, după loviluţie, ai ratat o carieră de comersant. Altfel, ai afirmat că te consideri un om norocos. Un actor norocos? Care au fost cele mai norocoase întâlniri/întâmplări din cariera actorului Constantin Cojocaru?
– La Giuleşti am trecut de la stadiul de tânăr actor dornic de teatru la tânăr actor frământat şi cu zeci de probleme. Duşul rece, giuleştean nu scoţian, (va veni mai târziu, nu Scoţia, ci Franţa) m-a aruncat din Romeo şi Harap Alb în Trică, Gică, Fănică, în spectacole populare pline de nerv şi personaje pitoreşti. Comedie! Nu mai făcusem şi trebuie să mă laud că am luat totul obsesiv de serios. Mai târziu, după 1989, schimbarea de la „teatrul prăfuit” la „teatrul modern” la mine s-a petrecut ca fiind pur şi simplu o altă propunere care se cerea abordată aplicat pe aceeaşi linie a bunei obsesii. Aşa am lucrat cu Dragoş Galgoţiu, cu Alexander Hausvater, cu Mihai Măniuţiu, cu Alexandru Dabija, cu Radu Afrim, aşa am lucrat în Franţa şi în Luxemburg. În ’90 avântul schimbării politice şi economice a fost atât de mare că m-am făcut şi buticar vreo doi ani în paralel cu teatrul. Dar buticul a fost vândut, căci doi din cei patru asociaţi furau din gros. Am rămas numai cu teatrul, aici se fură doar meseria…
– Să ne oprim o secundă la partea misterioasă a teatrului. Susţineai undeva că actorul n-are nici o treabă în parcursul descoperirii personajului, că totul e treaba piticilor. Care pitici trag cu urechea la ce face actorul, ce simte, cum se mişcă, cum gândeşte, şi încep să construiască, în interiorul său, personajul. Acum că ai atâta experienţă scenică (şi talent, nu?), în ce relaţie mai eşti cu piticii personali? Te vizitează la cerere sau tot mofturoşi au rămas?
– Ca actor, fiecare are preaplinul propriu, pe care nu ţi-l poate da nimeni şi ţi-l creşti cu de la tine putere. Definiţia actorului? Actorul este un cetăţean aparent obişnuit al cărui interior se citeşte în gest, sau pe figură. Aşa că lucrul cu „înăuntrul” este tot. Prin cunoaştere (educaţie, lecturi, întâlniri în viaţă se îmbogăţeşte sinele (în cazul meu, minele). Nu rămâne decât să nu uiţi, să ai obsesii bune care să nu te părăsească 24 de ore din 24. Căci în mine (de exemplu) există nişte entităţi (eu le numesc pitici) care „coc” rolul înăuntru. Şi cauţi şi cauţi şi cu obsesia asta bună într-o zi zici „Ahaaaaaa” şi ai revelaţia rolului. Piticii ăia alimentaţi de gândul tău continuu au lucrat înăuntru cu spor. Nu trebuie să-i forţezi, că sunt sperioşi şi fug. Trebuie doar să-i alimentezi şi ei îşi fac treaba. Dar să vorbim şi despre piticii muzicali.
– Cred că una dintre performanţele tale este aceea de a cânta, deşi n-ai pic de ureche muzicală – dacă e adevărat ce susţii în toate împrejurările, când trebuie s-o faci. Şi explici că acest handicap (?) al tău a devenit deseori un atu în performanţa actoricească. În ce spectacole ţi-a ieşit cel mai bine lucrul ăsta?
– Performanţa mea muzicală a fost premiul cel mare la un concurs de afoni la Costineşti. Ei bine, în 2007 (la vreo 30 de ani de la „performanţă”), Radu Afrim mi-a cerut să cânt în „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele” („Agua du beber”), apoi tot el în „Joi megaJoy” („Le premier bonheur du jour”) şi pe urmă în „Vieillesse, vieillesse” montat de Sandrine Barciet la Montpellier unde am jucat un fel de spirit al teatrului (unul din cele doua roluri principale) care nu scotea nici un cuvânt, dar cânta la un moment dat un cântec al Marlenei Dietrich („Johnny”). Pe fiecare dintre cele trei cântece le-am ascultat de o mie de ori până le-am avut la degetul cel mic, fals e-adevărat, dar perfect în spirit, adică aşa cum poate cânta fermecător personajul călcat niţel pe ureche de urs. Într-un concert ar fi trebuit să cânt impecabil, dar în spectacolul de teatru cânta un personaj. Un personaj cu farmecul lui, cu personalitatea lui, cu drama lui, cu comedia lui. Şi tocmai imperfecţiunea cântatului îi permite să se arate aşa cum este el, în chip dramatic, pe scenă de teatru, nu în concert performant. La mine performanţa stătea în altă parte decât în perfecţiunea muzicală. Astfel cântatul meu s-a lipit bine de personaje. Ba chiar în Franţa înainte de a deschide gura să cânt, cineva din sală a zis: „Il parlera maintenant!”.
– Ai fost nominalizat la Premiul UNITERpentru cel mai bun actor pentru rolul Zoe din Gaiţele de Al. Kiriţescu, şi chiar ai luat premiul pentru acest rol mai târziu.
– Ah, premiile! Am fost nominalizat de trei ori pentru premiul de cel mai bun actor la Gala UNITER 2003 cu Zoia în Gaiţele, 2007 cu Istvan în JoimegaJoy, 2008 cu Pată în Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele. N-am câştigat niciodată, dar la mine la Săveni, când jucăm fotbal cu mingea de cârpă, la trei cornere se dădea henţ-careu care era sută la sută gol. Nu am jucat rolurile cu gândul la premiu, eram fericit când îmi ieşeau bine (de altfel imediat după prima nominalizare, încântat de mine repetam că o ciubotă). Premiile au fost mereu o surpriză şi la Piatra în 2005 şi la Buzău în 2008, ca şi în FestCo în 2009 ca şi decorarea cu meritul cultural în 2016.
– Când te-am sunat ca să punem la cale acest interviu, avuseseşi cu o seară înainte o premieră la Ploieşti şi repetai rolul pentru spectacolul Gaiţele, pe care trebuia să-l joci în acea seară, deşi acest spectacol are succes de mai mult de un deceniu. Risipei se dedă florarul… Cum funcţionează memoria actorului Constantin Cojocaru? Mai ţii minte la câte spectacole ne poţi invita în momentul actual?
– Astăzi, după cincizeci de ani de teatru încă joc cu bucurie şi trebuie să-ţi spun că după pensionare scena m-a relansat! Perioada 1998-2014 a fost cea mai prolifică! Nici acum nu pot spune că joc puţin, Volpone la Mic, Gaiţele şi Soldatul de ciocolată la Odeon, Avarul la „Toma Caragiu” – Ploieşti, Leonce şi Lena la Teatrul Maria Filotti – Brăila, Raţa sălbatică la Bulandra, Frau Hess şi grădinile ei la Teatrul Evreiesc de Stat, Visul unei nopţi de iarnă şi Zăpezile de altădată la „Gh. Ciprian” – Buzău şi s-ar putea să reluăm Viaţa e suferinţă la Nottara plus, şi asta este foarte foarte important, Blackbirdi şi Livada de vişini la minunatul Unteatru unde joc cu mare bucurie. Niciodată n-am vrut să ştiu ce urmează, dar uite că acum ştiu de Insula lui Robinson şi Constructorul Solness la Odeon, anul acesta. Întotdeauna am aflat de distribuiri imediat înaintea începerii repetiţiilor şi am avut o teamă, o grijă dacă nu cumva nu sunt adecvat proiectului şi asta mi-a făcut mereu bine. Asta este experienţa mea şi n-are cum să ajute pe altul, decât prin rezonanţă. Nu cred în modele copiate ca atare.
– Mulţumesc pentru vorbire. M-ai mai întinerit cu câteva decenii… Şi continuă să vorbeşti de bine Teatrul Tineretului. Are mare nevoie…
A consemnat Mircea ZAHARIA