Îngerii lui Tonitza de la Schitul Durău

durau-5Tonitza-grupDurău, 1936. Toniza şi părintele Mătasă împreună cu „echipa”: Călin Alupi, Corneliu Baba, Serafim Bodnariuc, Mihai Cămăruţ, Al. Clavel, I. L. Cosmovici, Nicolae Popa, I. Ţolea ş. a.)

 

E un fapt îndeobşte cunoscut că Mănăstirea Durău, veche aşezare monahală situată la poalele Ceahlăului, păstrează zugrăvită pe zidurile bisericii sale o capodoperă a marelui pictor Nicolae Tonitza. Când a început lucrarea, Tonitza avea deja experienţa picturii bisericeşti: nevoi materiale stringente îl siliseră ca împreună cu Ştefan Dumitrescu, Constantin Bacalu, Dimitrie Pavlu şi alţii să participe la zugrăvirea unor biserici (Grozeşti–Bacău,1904; Poieni –Vaslui,1911; Netezeşti –Ilfov,1914; Sf. Gheorghe –Nou –Constanţa, 1931; ş.a.). Iar hotărârea de a picta Durăul s-a pârguit în timp, talentul „zugravului” fiind pe deplin stimulat de spiritul locului.

Neîndoielnic, măreţia Ceahlăului l-a fermecat pe Tonitza care a cunoscut bine spaţiul, dar şi oamenii acestor locuri, şi a realizat multe desene (din păcate pierdute) având ca modele localnicii şi copiii acestora.

Într-o carte poştală adresată lui Ionel Teodoreanu, pictorul îşi exprima bucuria de a fi desenat chipuri de un pitoresc încă neîntâlnit pe alte locuri, şi frumoşi, minunea lui Dumnezeu. Mai ales copiii îmbrăcaţi de la trei ani în costume omeneşti: pălărie de muntean, opinci, iţari, chimir…

Străbătând Valea Bistriţei şi înnoptând la un sătean, impresionat şi inspirat, Tonitza realizează o adevărată frescă literară: La lumina plăpândă a opaiţului silueta omului, a femeii lui şi decorul interiorului, mi s-au înfăţişat frumoase peste fire. Peste tot şi toate domina franc şi odihnitor albul. Ieşit din groaza şi întunericul pădurii albul acesta m-a mângâiat pe suflet şi m-a liniştit ca o vorbă iubitoare de mamă. M-a impresionat îndeosebi îmbrăcămintea acestor oameni. De la opinca din picior a femeii şi până la năframa de pe cap, de la iţarii bărbatului şi până la pălăria lui cu borurile largi, ca o streaşină de schit, totul se înfăţişa armonios cu ce văzusem eu până atunci în peisajul aşa de caracteristic românesc, al acestui ţinut…

Ajutat de Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice şi care-i dă aprobarea (Se va încredinţa zugrăvirea domnului Tonitza … E neadmisibil să se trateze chestiile de artă prin vulgare străjuiri), artistul trece la treabă şi se hotărăşte să picteze în ceară, tehnică neutilizată până atunci la noi. (Tehnica encausticii, similară cu cea a pictorilor de la Pompei, consta într-o preparare (impregnare) iniţială a zidurilor cu o ceară fierbinte. Pigmenţii de culoare au fost amestecaţi cu ceara, înlăturându-se pericolul oxidării şi dând rezistenţă şi strălucire deosebite picturii.)

Folosind această tehnică şi încălcând cu bună ştiinţă vechile canoane iconografice, N. Tonitza a concentrat întreaga desfăşurare picturală în câteva scene mari, în care a introdus, cu un deosebit curaj, personaje şi elemente laice preluate din peisajul, din portul şi din tipologia umană locale. În locul portretelor tradiţionale, transfigurate de irealul transcendentalităţii, Tonitza pune oameni de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu dar şi de trăinicia credinţei lor.

Ajutat de câţiva ucenici, în luna septembrie a anului 1935 acoperă cu ceară fierbinte pereţii bisericii.

În vara anului următor începe creaţia, însoţit de studenţii săi de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, de Corneliu Baba, Petru Hartopeanu, Calin Alupii, Serafim Butnariuc şi alţii, cărora li se alătură şi Toader Varahil Moraru, localnic, pe atunci frate la mănăstire, căruia Tonitza i-a descoperit vocaţia pentru pictură.

Tonitza îşi dovedeşte pe deplin virtuţile de artist, om, pedagog, activitatea de la Durău constituindu-se dintru început ca o adevărată şcoală de pictură. Acest lucru e demonstrat de mărturiile studenţilor săi care au considerat momentul de la Durău definitoriu în formarea lor artistică. Astfel Corneliu Baba mărturisea: …mi-a fost dascăl, îi venerez memoria pentru tot ce m-a putut învaţă; de la respectul pentru meserie pană la copilăreasca recomandare de a-mi face bilanţul zilei în fiecare seară înainte de a adormi. Ştiu de la maestru nebănuit de multe lucruri legate de meşteşug…

Concepţia lui Tonitza şi caracterul ei insolit se manifesta multilateral în pictura de la Durău. Astfel, divinităţii nu i se mai caută o poziţie de unde poate exercita o adevărată autoritate, ci este tratată ca un personaj apropiat credincioşilor. Picturile de pe cupole (Sfânta Treime, Iisus Pantocratorul, Fecioara cu pruncul) nu îşi propun decât să acopere suprafeţe destul de dificile şi inegale, cu trăsături umanizate, expresive.

Îngerii lui Tonitza nu mai sunt săvârşiţi după tiparul mistic, ci sunt desprinşi din realitatea imediată de un firesc ce exclude orice convenţionalism.

„Pogorârea Sfântului Duh” pare o adunare de oameni simpli care aşteaptă răspuns unor dificile probleme de existenţă. Pe peretele nordic al pronaosului se afla scena Botezului în care Iisus, umil şi parcă stânjenit, se lasă dominat de forţa şi autoritatea Sfântului Ioan. Se remarcă elemente ale florei de pe Ceahlău şi peisajul inspirat de abrupturile din Ocolaşul Mare.

Scena „Adormirii Maicii Domnului” se remarcă prin dificultatea încadrării scenei în spaţiul semicircular în partea de jos şi inscripţia scrisă de Tonitza cu prilejul terminării lucrărilor: Sub Mitropolitul Nicodim, prin strădania dr. Paul Gotcu, s-a făcut pictura de către studenţii şi diplomaţii Academiei de arte frumoase din Iaşi sub călăuza dascălului lor, zugravul N. Tonitza – încheiat la 14 septembrie 1937.

,,Naşterea Domnului” din absida sudică, întruneşte toate elementele novatoare, caracteristice picturii de la Durău. Scena se desfăşoară în aer liber, la poalele Ceahlăului care se profilează pe un cer înstelat. Păstorii care se închină Fecioarei ce ţine în braţe Pruncul Sfânt poartă costumele specific muntenilor de pe Valea Bistriţei, cu bundiţă înflorată şi fustă scurtă peste iţarii strânşi pe picior. Ei nu mai sunt prezentaţi în spiritual mistic al martiriului şi al spiritualizării hieratice, descinzând dintr-o realitate imediată de un firesc ce exclude orice convenţionalism.

Absida nordică adăposteşte „Învierea lui Iisus”, scenă cu trăsături ferme, ample şi viguroase. Ostaşii se odihnesc cu o expresie de istovire de parcă ar vrea să acuze momentul de slăbiciune umană firească.

De altfel, în fiecare dintre cele opt scene care împodobesc interiorul bisericii întâlnim o structură plastică deosebită şi acelaşi spirit laic, răsfrânte din optica tonitziană asupra artei în general şi a specificului naţional. Pictura lui Tonitza de la Durău nu trebuie deci evaluată în sine, ea impunându-se mai ales prin originalitatea ideilor pe care le afirmă, prin îndrăzneala de a eluda unele precepte picturale consacrate prin practica atâtor veacuri şi printr-o tradiţie ce adesea s-a dovedit mai puternică şi mai durabilă decât efemera trecere a generaţiilor.

Elementele de artă populară prelucrate ca elemente decorative dau valoare unică creaţiei de la Durau, iar „Îngerii lui Tonitza” reprezintă o iniţiativă de proporţii şi rezonanţă naţională, rămasă, din păcate, singulară.

 

Elisabeta AZOIŢEI, Filip AZOIŢEI

Şcoala Gimnazială „C-tin. Panţiru”, Grinţieş

 

Bibliografie: Barbu Brezianu, Irina Fortunescu – Tonitza . N. – Corespondenta /Editura Meridiane, Bucureşti 1978 * Constantin Matasă – Călăuza judeţului Neamţ –Bucureşti 1979 * Nicolae Tonitza –Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti,1964 * Tudor Arghezi – Cuvânt introductiv – Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti,1964