Bacalaureat
Despre bacalaureatul de demult se povestesc încă multe şi iscusite snoave şi drame. Că fusese un examen atât de sever, încât, după ce îl biruiau, absolvenţii de liceu erau primiţi în universităţi fără de concursuri de admitere. Că veneau mulţi chemaţi, dar puţini rămâneau aleşi. Că să te fi ferit Dumnezeu să-l ai preşedinte de comisie pe universitarul Cutare, savant şi hirsut. Că…
Poate că aşa o fi fost înainte de al doilea măcel mondial, cam pe când fratele meu, vedetă la „Rareş”, trecea bacalaureatul în comisia interjudeţeană de la Bacău, alături de încă vreo şase confraţi pietreni, fiindcă ceilalţi…
Bacalaureatul meu, cel din vara depărtatului an 1951? Eheu, fugaces… Eram douăzeci şi opt de candidaţi; jumătatea lirică, domnişoare de la Liceul Teoretic de Fete, azi Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”; jumătatea prozaică, noi, rareşiştii.
Localul Liceului Alb ne-a primit părinteşte, cu răcoarea necesară în zile toride, cu vechile pupitre însemnate subversiv de atâtea generaţii de copilandri lipsiţi de educaţie englezească şi cu tablele largi, pe care s-au scris subiectele la română şi matematică.
Stam câte unul în bancă şi scriam vegheaţi de două doamne care aveau multe taine de discutat, aşa că se aşezaseră tocmai în fundul sălii şi ne lăsaseră în bună pace, să demonstrăm cât de tari eram. Copiuţe, cărţi deschise clandestin pe genunchi, şuşotit? Doamne fereşte! Cui i-ar fi trecut prin minte să îndrăznească a se prezenta nepregătit la un astfel de examen, despre dificultatea căruia circulau atâtea legende? Linişte de biserică pustie şi minţi înfierbântate la maximum!
Curând, fiindcă eram puţini la număr, ne-au sosit rezultatele. Cu toţii trecusem satisfăcător hopul lucrărilor scrise, eliminatorii.
Urma oralul, la şapte discipline, în faţa unei comisii numeroase. Fusesem împărţiţi în serii de câte şase, fiecare serie fiind examinată la toate obiectele în aceeaşi zi, iar seara se dădea verdictul: da sau ba!
Eeei, aici începe ori, poate, continuă, basmul. Ni se spune că vom fi examinaţi în… nu se poate! ba se poate! Vom fi examinaţi în careul Liceului, la umbră, acolo unde mâna harnică a eternului Costache Negru, odăieşul instituţiei, aşezase două mese lungi, acoperite cu o faţă de masă vişinie, pentru profesori, şi trei bănci a câte două locuri, pentru candidaţi.
Vară, cald… Domnii profesori, chiar şi Boierul, adică istoricul Aurel Rotundu, primul nostru director la „Rareş”, venit din puşcăriile unde comuniştii îl duseseră la reeducare… aproape toţi, în cămaşă cu mâneca scurtă şi fără de cravată. Aproape toţi, fiindcă matematicianul Constantin Borş nu-şi părăsise costumul gri şi restul ighemoniconului.
Să rezişti la un tur de forţă, trecând fără pauză prin şapte bilete de examen, însoţite de sumedenie de întrebări suplimentare… nu e glumă. Mai cu seamă că, în pofida ţinutei lor lejere, examinatorii nu ne lăsau din mână până ce nu erau pe deplin edificaţi că suntem tobă de carte, biletele fiind, după cum am înţeles curând, doar un pretext.
Şi am reuşit. Cu toţii! Cu cea mai mare medie, Beatrice Lazarovici. A doua, Stejărel Cojoc. A treia, la egalitate, Iorgu Ciobanu şi Mihai-Emilian Mancaş. Toate, peste nouă…
Asemenea întâmplări cruciale nu se uită! Lipseau cu desăvârşire miliţienii, agenţii de securitate, procurorii şi alţi spăimoşi apărători ai legii şi dreptăţii, duşmani ai corupţiei din Şcolile patriei, atât de abundenţi, sub alt nume, azi, când, la examene, şcoala pare a fi penitenciar.
Nu aveau ce căuta ei acolo! Acolo eram doar noi, cei ai Şcolii: familia unită, exigentă, fără de furtişaguri şi fără de ascunzişuri, a dascălilor şi a candidaţilor la bacalaureat…
Eheu, Postume, Postume…
Mihai-Emilian MANCAŞ