Cărţile profesorilor noştri
Prezentăm cititorilor noştri cartea cu care a debutat editorial profesoara Maria Rugină, nimeni alta decât cea care, cu mulţi ani în urmă obţinea în fiecare an de studiu, ca elevă a Şcolii Pedagogice de Fete din Piatra-Neamţ, diploma de onoare, care i-a oferit posibilitatea înscrierii la orice facultate din ţară, fără examen de admitere. A optat pentru Facultatea de Istorie – Filosofie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, absolvită cu medie peste 9, apoi a predat istoria, 37 ani, la 3 şcoli (ca profesor titular); în ultimii 23 de ani, dinaintea pensionării, la Şcoala Nr. 12 din Piatra-Neamţ, post ocupat prin concurs în 1970.
Cartea – Iubirea de idee, ideea de iubire (2009) – este un volum masiv de trei sute cincizeci de pagini şi conţine aproximativ două sute cincizeci de texte poetice distribuite în patru compartimente: 1. – Motivaţie, 2. – Căutare, 3. – Pierderea de sine, 4. – Şi restul.
Cum se vede şi din titlul primului compartiment, un fel de crez poetic, autoarea îşi susţine convingerea că în cuvânt, care a fost la început, după cum citim în Evanghelia după Ioan, se află magia de a învia şi de a omorî: Nimic nu-nvie şi omoară/Precum magia din cuvânt (Muniţie cerească). Are convingerea că doar cuvântul este cel care zideşte (zămisleşte, zice ea) şi, de aici, credinţa că are ceva de spus prin scrisul său: Constat uimită-n fiecare zi/Că lava mi se scurge în stilou/Hrănindu-mi sufletul neobosit/Prin porii paginilor de ecou. Ca intelectual de formaţie umanistă, consideră esenţiale, pentru devenirea umană, trei cuvinte: a fi (A fi e primordial/Pentru orice timp,/E condiţia de bază/Ca să poţi fi fericit.), a voi (A voi e cel mai tare,/Bărbătesc şi onorant,/El te scoate din visare/Şi te face operant.) şi a avea (A avea e consecinţă,/Pentru unii – ideal,/Este consecinţa firii/Şi suportul material.). Poezia Mariei Rugină s-a născut, afirmă singură, din faptul că Mi-am permis să văd pădurea/Cu un plus de detaşare. Pe parcurs, se reţine şi afirmaţia: Cel dintâi născut e Gândul,/Ce-n cuvânt s-a întrupat/Şi-a făcut din oameni lume/Şi din lume unicat.
Maria Rugină atrage atenţia cititorului asupra ideilor conţinute în versurile sale scriindu-le cu bold/aldine. (În toate citatele pe care le vom da, sublinierile aparţin autoarei). Tot acum precizează care este singura sa teamă (…fug de oamenii pustii) şi îşi îndeamnă semenii: chiar la începutul părţii a doua: Aprindeţi lumina din oameni,/Daţi minţii puterea deplin!
Viaţa, sub toate aspectele ei, în toată complexitatea sa, şi timpul, în scurgerea-i irepetabilă şi ireversibilă sunt preponderente în cartea sa şi, de aici toate celelalte ce ţin de existenţa umană, în toată splendoarea şi hidoşenia ei neexplicată. Numeroase texte au un conţinut tonic, încurajator pentru semeni: Coboară zilnic în tine/Şi fă ordine deplină,/Reia-ţi locul pe orbită,/Luminează şi alină! Dar nu lipseşte nici punerea în discuţie, la îndoială chiar, a liberului arbitru (V. Dreptul de a face ce vrei). Dă mai multe definiţii vieţii (aspră reprimare; moară veche, /haină şi colbăită) şi este de părere că Viaţa trebuie să fie/Un perpetuum (sic!) asumat,/De care să poţi dispune/Fără a fi consumat. Însă, de peste tot, răzbate dorinţa de viaţă: A căuta, a şti, a crede –/Trei verbe chei de destin./Unirea lor ne poate da/Matricea omului deplin! La polul opus, moartea, pe care o sfidează, la fel ca pe cei care de mii de ani impun idei ce ne desfiinţează. Propune să se circule pe orbită/C-un pas înaintea morţii, pentru Că omul poate mai mult!
Pe tot parcursul cărţii, se constată o uşurinţă în a versifica în stil clasic, lăsând impresia de spontaneitate, deşi, uneori, este furată de idee şi trece, chiar în aceeaşi strofă, de la un ritm la altul, ajungând la unele sincope, simţite mai ales de cititorul profesionist. Multe titluri sunt aforisme, consacrate, luate din zestrea livrescă a omenirii sau trecute prin filtrul autoarei, şi acestea, versificate cu aceeaşi lejeritate Poezia, în mare parte, este una de igienizare a lumii contemporane, cu un accentuat iz didactic. Aproape în fiecare vers este un îndemn blând la o anumită conduită umană corectă, de iubire a aproapelui, de comportare morală în orice împrejurare (V. Montaţi indicatoare noi!). Prin intermediul versurilor, poeta împărtăşeşte semenilor din prea-plinul fiinţei sale, bunătate, căldură sufletească, înţelepciune, învăţături, toate câştigate în timp, prin experienţă şi lecturi: Veniţi să găsim împreună „gura de rai”,/Prin care „pomul cunoaşterii”/Respiră şi cheamă/La fapte de seamă! Îşi pune întrebări, ca toţi oamenii, adresându-se inclusiv lui Dumnezeu (Cum se-ndură Dumnezeu/Să înşire pe un pom/Perle de păcat perfecte,/Ce ard sufletul din om?) şi, întrebându-se cine/ce este, încearcă un amplu răspuns (V. Marele creat.), alcătuit din precepte biblice versificate, concluzionând: Dumnezeu e Punctul fix,/Singurul din Univers,/În care ne întâlnim,/Fără a avea de-ales! Încearcă mai multe definiţii, unele surprinzătoare (Altarul e Dumnezeu,/Care se întoarce-n tine/Ori de câte ori, strigând,/Simţi că nimeni nu mai vine.), toate adunate într-un singur poem ar putea alcătui o imagine complexă a Creatorului.
Maria Rugină are şi câteva obsesii ce revin mereu. Una este cea referitoare la gaura neagră din Univers, dar şi la cea din relaţiile de iubire care a înghiţit Undele de forţă din sublimul joc/Mai cunosc doar dusul, nu se mai întorc…
Deloc de neglijat sunt cele câteva pasteluri din carte, originale, fără nicio adiere de niciunde Dor de verde, „Bucuria” dăruirii, Sau vine? ş.a. Şi, ca la toate celelalte, nu lipsesc definiţiile: Iubirea este/O desprindere/Şi o ardere/Fără întoarcere! Iar anii senectuţii provoacă nostalgii născute din regretele pentru Petale de viaţă, uscate şi moarte/Depuse în plicuri pânzate cu roz,/Decorul de galben şi corul de şoapte/Îmi picură-n suflet al morţii miros. La fel, nostalgia ratării în iubire: Eu am fost mereu trimisă/Cea dintâi la eşafod,/Chiar de cei care nevolnici,/Şi haini m-au recoltat… De aici se naşte şi o anumită doză de egoism: Viaţa este întrutotul/Arma ce ţi se cuvine/N-o rata şi nu uita/Că te ai numai pe tine!
Textele din ultima parte a cărţii – Şi restul – vin să convingă cititorul că autoarea nu este străină de ceea ce se întâmplă în jurul său şi, mai ales, că nu este indiferentă la decăderea actuală a societăţii româneşti. Accentele pamfletare încărcate de sarcasm prezintă toate binefacerile, tranziţiei care nu se mai termină, ale capitalismului sălbatic, ale globalizării: Te implor, popor român,/Nu pleca, nu te-nhăita,/Nu te-nvinge tu pe tine… Dar cine citeşte? Cine aude? Salvarea o vede în muncă (Munca singură clădeşte), în cultură: Mintea […]/Ea e singura, se pare,/cu care-am putea ieşi/Din mocirla actuală/Şi ne-am putea reclădi!
Ca orice poet care se respectă, şi Maria Rugină inventează cuvinte: fie cu gerunzii, în stil eminescian (luceferind) sau în stil propriu (transgregăm; se confortează). Nu le comentăm. Mai constatăm multe repetiţii: de idei, de precepte, de sfaturi, de reguli, de recomandări, de toate… aşa se întâmplă, de regulă, când, într-un singur volum sunt adunate sute de texte. Poate, de aceea, cele mai reuşite cărţi de poezie sunt plachetele (se ştie, până-ntr-o sută de pagini). În încheiere, considerăm că, poate, o selecţie mai exigentă ar fi adus cartea la un număr mai mic de texte, făcând-o mai convingătoare pentru cititor. E încă un punct de vedere.
Constantin TOMŞA