Nu ştiu de ce am ales actoria. Dar ştiu sigur că Profu’ ştia…

• Interviu cu Valentin Florea, actor la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ

– De ce ai ales actoria? Ce te-a ademenit?

– Cum mult timp în urmă am făcut cu curs de televiziune, MTV Talent se chema, şi cel care coordona acel curs mi-a zis că ar fi bine să fac cursuri de teatru. Acest lucru urma să mă ajute mai mult în faţa camerei de filmat, zicea el…. Iniţial am refuzat, dar după un timp l-am rugat să-mi recomande un loc unde aş putea să fac aceste cursuri. M-a trimis în POD (Teatrul Studenţesc Podul, Bucureşti). Mi-am pregătit un discurs şi m-am prezentat în POD. După ce mi-am zis discursul, Cătălin Naum (Profu’) a pufnit în râs şi mi-a zis: „Copilu’ noi aici facem actori, nu ce zici tu acolo, dacă vrei să rămâi bine, dacă nu, iar bine.” Apoi mi-a dat un text şi m-a întrebat dacă pot să-l învăţ până a doua zi şi dacă pot să vin la repetiţii pentru că tocmai a scos un actor din distribuţie şi dacă vreau, intru eu în spectacol în locul lui. Nu-mi aduc aminte cât am repetat, dar în ziua spectacolului eram terminat, simţeam că o să leşin până intru în scenă, spectacolul dura cam 40 minute, dar mie mi-au părut ore de chin. Mi-am jurat că la final fug, să nu mai aud în viaţa mea de actorie sau cursuri de actorie. Nici până în ziua de azi nu ştiu ce mi s-a întâmplat cu adevărat în timpul spectacolului pentru că la final l-am căutat pe Cătălin Naum şi i-am zis că vreau să mă fac actor. Mi-a zis pe un ton serios: „Bine, asta mai vedem.”

Deci, de ce am ales actoria, nu ştiu. Dar ştiu sigur că Profu’ ştia şi m-a ademenit.

– Debutul tău ca actor profesionist a fost la Bucureşti. Ce amintiri păstrezi din perioada în care ai jucat acolo?

– A fost o perioadă tumultoasă şi mă refer doar la partea profesionala, cea socială nu prea exista, aveam câţiva prieteni cu care tot despre actorie vorbeam.

Am debutat în spectacolul „Lautrec la bordel” făcut de Horaţiu Mălăele, la Teatrul Metropolis. Ţin minte că am repetat 9 luni. Valentin de Cauciuc era rolul meu, rolul cu care am debutat, şi eram un dansator din Moulin Rouge, deci nu prea aveam text, mai mult dansam. N-am fost niciodată un bun dansator, dar în facultate mi-am descoperit un fel ciudat de a mă mişca. Unora li se părea amuzant, altora interesant, altora penibil… probabil din acest motiv m-a şi luat Horaţiu Mălăele în echipă.

Toată echipa era interesantă şi mă bucur că am lucrat şi cu actori care erau deja nişte nume în domeniu: Horaţiu Mălăele, Vlad Ivanov, George Ivaşcu.

Apoi mă gândesc la spectacolul ARTA, făcut în facultate. L-am jucat nesperat de mult, în diferite spaţii. Era interesant pentru că noi, actorii, făceam tot: promovare, montare decor. Îmi amintesc cum căram un tablou mare (ăsta era decorul) şi costumele prin tramvaie şi pe străzi încercând să nu lovim oamenii.

Era o mare discrepanţă între a juca în teatru şi a juca în spatii neconvenţionale, experienţele erau diferite şi ambele variante aveau plusuri şi minusuri. Îmi pare bine că am trecut prin asta, m-a ajutat să mă disciplinez mai bine.

– Mi-ar fi plăcut să văd spectacolul tău „Vincent” – rezultat în urma unei cercetări personale asupra vieţii lui Van Gogh. De la ce ai pornit în realizarea lui? Vrei să îmi povesteşti câte ceva despre el?

– „Vincent” a fost un proiect care m-a ţinut pe linia de plutire într-o perioadă foarte grea pentru mine, atât profesional, cât şi personal.

Am citit „Bucuria Vieţii”, a lui Irving Stone, o carte despre viaţa lui Van Gogh, atunci mi-a venit ideea unui spectacol. Dar era puţin, nu aflasem mai mult decât ştia cam fiecare despre Van Gogh. Apoi am citit volumele de scrisori trimise de Vincent fratelui său, Theo.

Am scris un text din tot ce citisem. Mi-a luat câteva luni să-l scriu. Apoi am început să repet. Am repetat în POD, singur… Au fost momente în care m-am simţit cel mai singur om, apoi mă gândeam că asta mă ajută, că şi Vincent era la fel. Tot procesul a fost greu şi când am terminat am chemat câţiva prieteni să-l vadă. Mai mulţi au zis că este şi despre mine spectacolul, asta m-a speriat. L-am jucat de 3 ori şi m-am oprit. Nu ştiu de ce m-am oprit, poate că nu l-am înţeles pe Van Gogh, poate că păream un impostor, poate că nici el n-a vrut să mai continuu.

De munca mea nu-mi pare rău, îmi pare rău de nopţile pierdute în studio alături de Amatis Chifu şi tot universul sonor creat de el, pentru spectacol.

Paul Gauguin zicea despre tablourile lui Van Gogh: „Sunt foarte bune, dar dacă pune cineva unul în sufragerie face implozie în câteva zile”. Poate asta am simit şi eu legat de spectacol şi m-am oprit.

– Ai participat la workshop-ul „Drumul spre Damasc”, coordonat de Cătălina Buzoianu. Sunt foarte curioasă cum a fost experienţa asta.

– Nu sunt fanul workshop-urilor, am participat doar pentru că era coordonat de Cătălina Buzoianu şi voiam s-o întâlnesc, să lucrez cu ea. Cătălin Naum povestea despre spectacolele făcute de ea. Îmi amintesc că eram o mulţime de actori tineri, abia ieşiţi din facultate. Repetam printre nişte ruine, era frig, abia puteam să ne concentram la cât ne era de frig. După fiecare repetiţie primeam feedback de la Cătălina Buzoianu. Era cel mai important moment al zilei. Îmi aduc aminte că de fiecare dată când mă vedea mă întreba la ce teatru sunt angajat, iar eu îi ziceam, de fiecare dată, că nu sunt angajat. Aveam senzaţia că răsuceşte cuţitul în rană într-un mod delicat.

– Cum a fost debutul pe scena TT? Cum ai găsit echipa de la TT?

– Am avut mari emoţii la primul proiect, „Anul dispărut 1996”, făcut de Ana Mărgineanu, spectacolul de debut la Piatra-Neamţ. Simţeam o presiune, nu era doar un nou proiect, ci şi un nou început. După câteva repetiţii am simţit că suntem cu toţii de mult timp în TT – lucru care m-a relaxat şi mi-a dat încredere în mine. Asta se datorează în mare parte colegilor care făceau deja parte din echipa TT. Le-am mulţumit atunci şi le mulţumesc şi acum.

– Fiind din Piatra-Neamţ, ai avut contact cu Teatrul Tineretului mai întâi din perspectiva spectatorului (în copilărie şi adolescenţă), apoi l-ai cunoscut pe dinăuntru, ca actor. Cum sunt cele doua perspective? Ţi s-a distrus vreun mit?

– Am început să merg la teatru când m-am hotărât să dau examen la UNATC şi eram deja în Bucureşti. La Piatra-Neamţ am fost cu clasa la teatru, eram prin liceu cred, doar că eu n-am apucat să văd spectacolul pentru că în rândul din spate erau nişte colegi care mi-au spus să vin lângă ei. Eram pe la mijlocul rândului şi m-am gândit că era mai comod să păşesc peste spătarul scaunului, moment în care cineva m-a luat de ureche şi m-a scos din sală. M-am întors, era un domn masiv, care vorbea foarte preţios: „Ce faci, măi băiete? Ai venit aici să-mi ari toată sala?”. Am fugit când mi-a dat drumul la ureche. Sunt momente în care îmi aduc aminte episodul ăsta, când stau întins pe scenă privind spre pod, la toate mecanismele care atârnă, şi mă gândesc că acum recuperez ce n-am reuşit să văd atunci.

 – Teatrul vindecă sau adânceşte răni?

 – Nu ştiu… din experienţa mea, dacă am un spectacol prost nu mă simt bine fizic, iar atunci când simt că spectacolul a fost bun, am foarte multă energie şi parcă sunt mai bun cu ceilalţi.

Acum, depinde cât de mult vrei/poţi să cobori în tine pentru a vindeca o rană şi cred că e foarte important cine te conduce pe drumul ăsta, aici mă refer la regizor.

– Ce ţi se pare cel mai greu la meseria de actor?

– Greul în meseria asta vine din faptul că tu, ca actor, girezi cu toată fiinţa ta, cu felul în care gândeşti, cu felul în care arăţi, cu tot ce eşti tu, şi e greu când cineva spune NU, pe el/ea nu-l vreau. Şi trebuie să fii pregătit să fii refuzat din nou şi să te afecteze mai puţin.

La fel de greu e şi faptul că nu ai un control asupra evoluţiei tale profesionale. Ca actor angajat nu pot selecta ce joc, cu cine joc şi la ce regizor joc.

– Cum faci să te împrieteneşti cu personajele pe care le joci? Există vreun personaj care te-a chinuit, pe parcursul repetiţiilor? Sau care ţi-a fost antipatic?

– Personajele pe care le-am jucat au plecat din mine, sunt variante posibile de Valentin Florea. Nu sunt entităţi separate cu care eu trebuie să mă împrietenesc.

Au fost multe momente în care a trebuit să mă lupt cu mine să obţin o anumită variantă (personaj), m-am luptat, am fost înfrânt de câteva ori.

Eu, când sunt distribuit într-un spectacol, sunt mulţumit, nu bucuros. Bucuros sunt la finalul repetiţiilor, dacă am reuşit să fac ceva cu rolul primit.

– Ce te face să te simţi confortabil pe scenă?

– Atunci când ştiu foarte bine ce am de făcut şi şansele să greşesc sunt foarte mici. Asta mă face să fiu în largul meu şi mult mai ludic.

– Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?

– N-am simţit frică pe scenă… până acum. Evident, sunt multe frici până să intri în scenă. Teama de a uita textul, teama că ar putea colegul sau colega să uite textul, că nu e recuzita unde trebuie sau cum trebuie, dar toate dispar când sunt pe scenă. Dacă mă concentrez la ce am de făcut, dispar toate gândurile parazite.

A consemnat Genţiana IONESCU